OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Revine prea des in tinguirile cititorilor un laitmotiv: scumpirea cartilor pina la preturi inaccesibile si… inacceptabile. E, cel mai adesea, un subterfugiu inventat de cei care nu mai au timp de citit, caci exista solutii de lectura pentru cei care nu pot cumpara toate cartile dorite. Ar fi interesant de discutat atit despre pretul cartii, din punctul de vedere al editorului, cit si despre timpul rezervat lecturii, din punctul de vedere al cititorului. Caci, si daca le-ar putea cumpara, un cititor cu o buna vointa culturala nu ar putea citi toate cartile dorite la vizitarea unei librarii bine aprovizionate. E o banalitate. Dar nu despre cititorul obisnuit vreau sa vorbesc acum, ci despre cititorul profesionist, criticul.

Ma intriga de citiva ani apelul Uniunii Scriitorilor catre autori de a-si trimite cartile daca vor sa intre in atentia juriului pentru acordarea premiilor anuale. Aparent, dar numai aparent, apelul e justificat de imposibilitatea de a se informa, imaginata ca plauzibila pentru oricare membru al juriului. Dar tot atit de adevarat este ca un membru al juriului neinformat de acasa, prin propria activitate si receptivitate de pe parcursul unui an, ramine la fel de neinformat si in fata unui morman de carti care ar cuprinde, intr-un mod exceptional, intreaga productie editoriala a unui an, „servita“ de secretariatul Uniunii Scriitorilor ca pe un tort imens, oferit spre un consum contra cronometru, intr-o lipaiala de grup. Rezultatul se cunoaste: se consuma de preferinta si cu prioritate bucatile mai mici, care sint cartile de poezie. Nu i s-a parut nimanui pina acum suspect faptul ca, de doi ani, juriile decid ca poezia e ultrainfloritoare, iar proza e un dezastru?

In 2000 nu s-a acordat pentru 1999, an bun pentru proza, nici un premiu acestui gen, iar in 2001 s-a acordat pentru 2000 un premiu de proza celei mai firave dintre cartile nominalizate, care, intimplator sau nu, ii apartine unei autoare care e mai interesanta ca poeta si traducatoare decit ca prozatoare. Asta inseamna ca de doi ani proza este pur si simplu persecutata la premiile Uniunii Scriitorilor. Faptul, intristator, are mai multe explicatii. Juriile sint alcatuite prioritar din poeti si critici de poezie, mai rapizi in informatie si lectura pentru domeniul lor; pe deasupra, o carte de poezie aparuta in 200 de exemplare poate fi foarte bine distribuita de autor cui trebuie, fara sa mai ajunga in librarii. De altfel, premiile de poezie sint astazi complet indiferente cititorului obisnuit de literatura. E o inertie a publicatiilor literare (a unora dintre ele) sa mentina in prim-plan critica de poezie, cind poezia nu are nici o piata. E trist, dar adevarat. Ierarhia genurilor s-a schimbat, chiar daca unii nu vor sa vada sau sa accepte. Lupta impotriva curentului e zadarnica.
Ierarhia genurilor s-a schimbat in favoarea prozei nonfictionale. O stie toata lumea – mai putin o stiu juriile Uniunii Scriitorilor. Iar proza nonfictionala inseamna, in fond, tot proza. Nu stiu de ce trebuie sa se pastreze un grafic sau o structura pe genuri care nu mai corespunde realitatii literare. Poezia e evident vlaguita de o inflatie masiva si nu vad de ce am premia leul in confruntarea cu dolarul.

Evident ca valuta forte a literaturii actuale e proza nonfictiva (memorialistica, jurnalul – si nu numai ele). Apoi un al doilea privilegiat ar trebui sa fie eseul, altceva decit critica literara. Juriul de anul trecut crede ca nu a aparut in 2000 nici o editie critica premiabila si a inlocuit-o cu o antologie de poezie (iarasi poezie!). Autocratia poeziei e unul din fenomenele de retardare ale literaturii romane contemporane. Fara indoiala ca isi cinta cintecul de lebada. O schimbare de mentalitate se impune, atit in receptare, cit si, ca o consecinta fireasca, in modul de acordare a premiilor Uniunii. Neglijentele in desemnarea membrilor juriului sint grave, capabile sa aduca prejudicii insemnate adevaratei imagini a literaturii actuale. Ce impact public sa aiba acordarea premiilor Uniunii Scriitorilor din Romania cind pe lista finala nu se gaseste nici un prozator sau cind proportia inclina coplesitor in favoarea poetilor si a criticilor de poezie? Fara nici o exceptie, cartile acestora nu se gasesc in 90% din librariile din tara, oriunde ai umbla! Premiem niste fantome de carti? Cultivam fantasmele lecturii? Nu inteleg ratiunea unei asemenea procedari. Promovindu-se pe sine intr-un mod narcisist, poezia si critica poeziei saboteaza literatura romana contemporana. Si nu ma gindesc aici numai la premiile Uniunii, care constituie numai un pretext pentru a semnala un fenomen aberant. La fel procedeaza cele mai multe dintre revistele literare, nu numai cele provinciale, desi in paginile acestora defectele de receptare si de promovare se vad mai bine. Steaua si-a propus in 2000 sa nu publice poezie o jumatate de an, pentru a se purifica de mediocritatile lirice. Observatorul cultural nu publica din principiu poezie si bine face. Excesiva critica de poezie a lui Gheorghe Grigurcu de la Romania literara a fost un pic umbrita, impinsa ceva mai la urma in sumar, caci risca, prin prim-planul nejustificat, sa falsifice imaginea literaturii contemporane. Sint numai citeva reactii pozitive.

Intr-un moment in care, din pacate, poezia nu mai conteaza sau conteaza foarte putin, extrem de putin, in peisajul cultural, critica de poezie trebuie sa fie mai „modesta“, mai putin inclinata spre vedetisme dizgratioase. E o chestiune de pragmatism cultural. Cantonate in rezistente romantice in favoarea poeziei, premiile Uniunii Scriitorilor, dupa cum au fost acordate in ultimii doi ani, risca sa devina complet nesemnificative, iar revistele literare conservatoare, excesiv lirice, sint sortite cosului de gunoi. Ar fi bine sa nu fie adevarat.