OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum lucrezi? Descrie-mi camera ta de lucru. Te izolezi scriind? Cum iti imparti spatiul cu Ruxandra Cesereanu, sotia ta, care lucreaza la alte teme? Ai tabieturi? Superstitii inainte de inceperea unui text?
In vremurile antediluviene (sau antedecembriste), de dinaintea aparitiei noii specii a computerelor, pe cind ma aflam la Cluj (ca student), la Bistrita sau la Sibiu, scriam inchis in camera mea, izolindu-ma ca intr-un cocon de melasa. Stingeam toate luminile (cind nu era pur si simplu pana de curent) si ramineam incapsulat in sfera cu iradiere ruginie a unei veioze. In sclipirile ei nocturne de feerie imi – vorba lui Calinescu – „aromeam“ creierul, lasind sa ma bintuie figurile fantomatice ale Adelei Margus si Luizei Textoris (personajele mele din ciclul Noctambulii) si ratacind, cu ochii intredeschisi, prin orasele submarine ale viselor.

Cu (r)evolutia computerelor, peisajul s-a schimbat, am iesit din spatiul scufundat al semiintunericului si am inceput sa scriu in lumina tare a ecranului si a mintii lucide. Toate textele teoretice si critice le bat acum direct pe tastatura, ceea ce ma obliga la o mai mare claritate a frazei si limpezime a ideilor, mai ales atunci cind scriu in franceza. Pentru proza sau jurnale de vise continuu insa sa ma izolez intre paginile scrise de mina ale unui caiet in care pilpiie inca bulbul de lumina nocturna al veiozei mele mentale. Cum impart apartamentul cu Ruxandra? Simplu: ea sta in camera ei de „vrajitoare“, eu in camera mea de yoghin.

Ce a insemnat Sibiul in economia vietii tale? Intreb si fiindca orasul va deveni in 2007, cum stim, „capitala europeana a culturii“.
Sibiul este pentru mine, precum Troia, un oras cu poate nu 27 sau 29 de niveluri arheologice, dar cu cel putin trei. Stratul de la suprafata, cel scaldat de lumina zilei normale, este Sibiul de astazi, unde ma duc sa ma intilnesc cu parintii si cu fratele meu si care are neutralitatea stearsa a oricarui alt oras din Romania, unde as ajunge, cu cine stie ce treburi. Sub acest strat, se afla Sibiul anilor 1987-1989, unde, evadat din exilul bistritean in care ne trimisese repartitia obligatorie din invatamint, am petrecut un timp suspendat, de asteptare neclara, inainte de izbucnirea ciclonului din decembrie.

Au fost ani ciudati, de plutire, de convalescenta parca, dupa cei trei ani de profesorat la Bistrita, prilej de anxietate continua si de senzatii de cosmar. Mi-aduc aminte, cu un tremur de placere proustiana, de lungile seri de discutii aproape levitate sau de filme (Bergman, Passolini, Tarkovski) privite pe casete, adevarate oaze in pustiul vizual al televiziunii lui Ceausescu, impreuna cu Maricica si Ion Ica, Anca si Radu Turcanu. Sub aceste straturi, se afla insa zacamintul arheologic masiv, situl scufundat al copilariei si adolescentei mele sibiene, cei zece ani pe care i-am petrecut acolo dupa inundatiile din 1969, oras si epoca ce mi se pare ca se afla acum pe o alta planeta, intr-un „dark city“ al unor amintiri si trairi in care ma bintuia Aia, angoasa de fetru si satin a noptilor cu luminite de basm. Cind ma intorc, incerc citeodata sa refac plimbarile din copilarie, sa merg cu ochii intredeschisi prin puful de balsam al trecutului ascuns in porii cladirilor de acum, sa redeschid din interior tot acel orizont ingust de blocuri si case, care intre timp s-au strepezit, s-au chircit in ele insele.

Oricum, cea mai schizoida intilnire cu bezna calda a trecutului am avut-o in alta parte, la Baia-Mare, orasul din fundul apelor primei mele copilarii. Aflat in trecere prin oras, acum vreo sase-sapte ani, am cautat strada si parcul inchis de un triunghi de case-blocuri unde ma jucam, unde faceam un om de zapada intr-un sfirsit de iarna cu zapada umeda, aproape zloata, cind ma luptam cu o criza de astm, inchizindu-mi capul intr-o punga de plastic. Totul fusese reconstruit imprejur, cartiere si cladiri noi blocau vechiul orizont, cu exceptia insulei copilariei mele, ramase, cea mai stranie senzatie pe care am incercat-o vreodata, precum lacul si poiana casei parintesti a lui Chris, personajul lui Tarkovski, reinchegata din oceanul de fantasme de pe Solaris.
- Bibliotecile din Romania sint deprimant de incomplete fata de cele occidentale
Cartea si doctoratul din Franta, pe care le comentam aici, le-ai facut din pura provocare intelectuala. Ce anume te-a motivat? Care ar fi invatamintele?

Prin 1997, dupa ce am terminat doctoratul, am trecut prin cea mai mare criza profesionala din viata mea. Lucram deja de ani buni pe teme de literatura comparata, dar acum simteam ca incheiasem, o data cu teza despre Blaga, etapa romaneasca a intereselor mele, ca rupsesem legaturile placentare ce ma hranisera pina atunci, ca ma presa tot mai mult nevoia sa-mi iau cu adevarat zborul in spatiul arhetipologiei, al imaginarului universal. Or, aerul parea ca nu ma sustine, patinam in gol, gifiiam fara sa reusesc sa gasesc puncte ferme de sustinere pentru cercetarile mele. Bibliotecile din Romania sint deprimant de incomplete fata de cele occidentale (unde ajunsesem deja, ca sa-mi dau seama cum se poate lucra la standarde de excelenta), cu resursele noastre sintem obligati la slalomuri penibile si cirpeli saracacioase prin bibliografie, fara sa putem acoperi vreodata cu adevarat o tema. In fata mi se parea ca mi se casca doua alternative fara scapare: fie sa ramin in tara, condamnindu-ma la diletantism comparatist, fie sa incerc sa emigrez in strainatate, pentru a incerca sa iau acolo lucrurile de la capat.

Iar asta nu mai voiam s-o fac. Lucrurile ar fi stat altfel in urma cu vreo zece ani. Intre timp, cum-necum, inotind prin mizga ultimilor ani ai comunismului, dar si prin valul tsunami al postrevolutiei, crescusem, ajunsesem la un anumit fel de maturitate profesionala si nu mai eram dispus sa reiau, pentru inca o decada, lucrurile de la capat. Or, iata ca mai apoi, facind la o conferinta publica un portret lui Nicolae Balota, a venit si solutia: conditia de amfibian, intre tara si strainatate – sa ramin in tara, dar cu conditia sa ies periodic, pentru citeva luni, in biblioteci occidentale, sa inghit acolo accelerat sute de volume, sa depozitez informatie precum camila apa inainte de a pleca in desert, iar apoi, intors acasa, sa scriu din rezerve.
Proiectul acesta de viata a capatat realitate in 1999-2000, la o schimbare de mileniu, iata, si interior, cind am avut parte de un stagiu, intii la New York, apoi la Paris. In Franta l-am cunoscut (l-am abordat, precum piratii) pe Jean-Jacques Wunenburger, responsabil al relatiilor dintre Centrele de cercetare a imaginarului, si mai multe linii au plecat din aceasta intilnire. Pe de o parte, am gasit o identitate institutionala pentru preocuparile mele profesionale, ce mi se parusera intotdeauna prea vagi si dispersate – cercetarea imaginarului.

M-am regasit imediat in acest univers, asa incit, la intoarcerea in Romania, impreuna cu colegii mei de literatura comparata, dar si cu alti „fantasti“, am creat Phantasma, Centrul de cercetare a imaginarului, cu toate componentele sale. Pe de alta parte, folosind tehnica auto-momirii (precum magarul din fabula, convins sa traga caruta taranului de morcovul tinut de acesta pe undita, in fata lui), m-am inscris la un al doilea doctorat la profesorul Wunenburger, cu o teza care alcatuieste al treilea volet dintr-o cercetare ce s-a dovedit acromegalica: Questa esuata. Asa incit, pina sa ajung la teza (din care am scris pina acum doar un sfert), m-am obligat singur sa scriu inca doua carti, tot in franceza, amindoua cu titlul Le paradis interdit au Moyen Age. Primul volum (cel de fata, aparut in 2004), La quête manquée de l’Eden oriental, se ocupa de calatoriile initiatice care plaseaza, dupa modelul clasic si crestin medieval, Paradisul terestru in extremul orient, in timp ce al doilea (terminat si el, si prevazut sa apara anul acesta, sau cel mai tirziu la inceputul lui 2006), La quête manquée de l’Avalon occidentale, se apleaca asupra calatoriilor initiatice de inspiratie celto-crestina care plaseaza insula paradisului in extremul occident, acolo unde o vor cauta si exploratorii Renasterii.

Ca prin minune, cind primul volum era pe sfirsite, la un simpozion la Paris destinat crearii unui consortium universitar, am avut norocul sa-l intilnesc pe Pierre Zirkuli, directorul unei colectii de „Littératures comparées“ la Editura L’Harmattan, care mi-a acceptat imediat propunerea editoriala. In ceea ce priveste teza, ea se apleaca asupra calatoriilor initiatice ratate in epoca moderna, cind paradisul lui Dumnezeu a fost inlocuit cu cetatea omului, adica asupra antiutopiilor. Impunindu-mi sa scriu si sa public in franceza, am avut intr-adevar senzatia unei ruperi a lanturilor profesionale, aceea ca am reusit, pentru a-l parafraza pe Eliade, „briser le toit de la langue“ (et de la culture).
Ai si o identitate secreta, ai publicat sub pseudonime pretioase, manieriste (Luiza Textoris etc.). Ai putea sa ne dai unele amanunte? Stim ca te intereseaza starile alterate de constiinta, samanismul postmodern, caruia doresti sa-i dedici si un viitor numar al Caietelor Echinox. Cum ai ajuns la aceste preocupari? Ce slabiciuni ai? Sau nu se cuvine sa intreb asta?
Cind teoretizez anarhetipul si subiectul multiplu nu fac (doar) un simplu exercitiu intelectual, ci imi si amenajez rational anumite conflicte interioare.

- Am devenit personaj in propriile mele romane
Din adolescenta (in blocul compact al copilariei mi-este mai greu sa intru) am fost sfisiat intre tendinte divergente si uneori exclusive: mergeam la scoala de pictura si la rachetomodelism, scriam povestiri fantastico-nevrotice si ma calificam la olimpiade de matematica, jucam handbal la scoala sportiva si eram premiantul clasei, practicam yoga si planuiam sa fac fizica atomica si cosmologie. Mereu a trebuit sa renunt la una sau la alta, fiindca in societate nu poti fi mai multe persoane in acelasi timp, oamenii prefera sa gindeasca simplificat, ca sa te poata retine sub o singura catalogare. Ei bine, cred ca a sosit momentul (daca nu epoca), cel putin pentru mine (daca nu pentru lumea postmoderna), sa nu ne mai culpabilizam pentru aceste tendinte multiple, si mai ales sa nu ne mai cenzuram si refulam identitatile discordante. Luiza Textoris si Fulviu Frigator, Adela si Anir Margus, cu al caror nume am semnat, intr-adevar, niste compilatii de texte „paranormale“, fac parte dintr-un asemenea proiect de eliberare democratica a eurilor din mine. Ele sint personaje din romanele mele Claustrofobul si Hidra si ma simt bine sa le telescopez in realitate ca pe niste pseudopode pentru medii unde nu as vrea sa ma aflu eu insumi.

Dar cine sint eu insumi: copilul zburdind (tot mai rar, dar nu neaparat mai greu) in Neverland, Aia – spaima cu gust acidulat din tunelul tineretii mele, Ala – universitarul coplesit de corvezi care am ajuns intre timp, Cobraga – identitatea sub care jucam sah pe Yahoo? Luiza Textoris si Fulviu Frigator sint nume ciudate dar nu inventate: le-am gasit pe pietrele unui cimitir vechi din Bistrita, si am intrat in pielea lor, pina la a-i face dublii mei de vis, bush-souls cum spun samanii, sau writing-souls, ca sa fiu mai exact.
Starile alterate de constiinta ma intereseaza tocmai fiindca ele permit spargerea controlului totalitar pe care risca sa-l exercite (cel putin asupra mea), Ala, eul rational, cel traind pina la inec in lumea fugii continue si tot mai accelerate. Fie ca este real, fie ca este inventat, samanismul postmodern al lui Carlos Castañeda mi se pare un bun instrument pentru a explora nevoia de magic si feerie a omului actual, atit de pozitivist, atit de dezabuzat. As vrea, in cadrul masterului „Istoria imaginilor – istoria ideilor“ de la Phantasma, dupa acest ciclu despre realitatile paralele samanice, sa continuu prin a explora, in echipa, si alte stari de realitate neobisnuita: experientele din apropierea mortii (near death si out of body experiences etc.), apoi visele si halucinatiile nocturne, precum si amintirile si mecanismele proustiene ale memoriei. Si ma bate gindul de a lucra doua carti pornind de aici: Anarhetipurile si Anarhetipul si starile alterate de constiinta.

Pe de alta parte, chiar in aceste planuri se ascunde si una din slabiciunile care te intereseaza (ca doar nu mi le voi pune cenusa in cap pe toate!), cu atit mai perversa cu cit, la o prima vedere pare, sau chiar este in fapt, un avantaj. Cu cit au trecut anii, fata de cind eram sa spunem student, simt ca mi-a crescut puterea de munca si de concentrare, ca pot scrie neintrerupt, luni de zile, la aceeasi carte, fara sa obosesc si fara sa ma saturez, fara sa evadez si fara sa fiu expulzat din starea intelectuala, cum mi se intimpla in adolescenta, in visuri si stari ciudate. Ar trebui sa ma bucur, nu, fiindca iata am ajuns la puterea de munca a „deplinei maturitati“. Or, mi-e tot mai limpede ca aici se ascunde o capcana perversa, ca puterea de concentrare este mai degraba o forma de fixatie, care ma epuizeaza la un nivel adinc, durabil. Am obosit de puterea aceasta de a ma concentra sa lucrez exclusiv carti intelectuale, cind, din 2000 incoace, ma asteapta sa-l reiau, sa-l continuu, o jumatate de roman din Luiza Textoris, dublul meu de vis, Aia adolescentei mele...