OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vocea lui Péter Nádas, pe cît de distinctă, pe atît de reprezentativă, este una dintre cele mai pregnante din Europa contemporană. Aceasta este, foarte pe scurt, concluzia ce prinde contur la sfîrşitul lecturii eseurilor din volumul de faţă. Cele paisprezece texte, scrise între 1990 şi 2008 şi reunite de Anamaria Pop – traducătoarea inspirată şi desăvîrşită a lui Nádas în limba română – sub un titlu sugestiv ca Rănile bătrînului continent, cartografiază pătrunzător realitatea complexă din spaţiul central şi est-european postcomunist şi chestionează principalele cauze ce menţin încă deficitul de comunicare între vechile şi noile democraţii europene. Asemenea lui Hamlet, pe care îl analizează într-un excelent comentariu, publicat în Fire and Knowledge: Fiction and Essays (în 2007, singurul volum în limba engleză, unde stau alături nouă povestiri şi paisprezece eseuri), Nádas investighează natura morală a lumii în care trăim şi, întocmai ca personajul shakespearean, pune şi îşi pune întrebări, refuzînd să se lase condus de certitudini. Menţinîndu-se permanent pe graniţa dintre experienţă şi imaginaţie, dintre realitate şi ficţiune, autorul maghiar pune în scenă un veritabil spectacol al ideilor. Eseurile sale au o tensiune narativă ce conferă ideilor carnaţie epică, Nádas redescoperind sensul etimologic al ficţiunii, acela de artă a configurării unei teme anume, aptă să confere coerenţă narativă experienţei nemijlocite. Puterea de seducţie a acestor scrieri constă în capacitatea autorului lor de a aborda o serie de aspecte dintre cele mai grave ale „infernalei comedii“ ce se desfăşoară zi de zi în spaţiul postcomunist „ca şi cînd ar spune o poveste“, inserînd în fluxul consideraţiilor etice şi politice anecdote sau scurte povestiri, al căror efect este dinamizarea reflecţiei teoretice şi amplificarea expresivităţii literare a textului. Ficţiunile-eseu ale scriitorului maghiar pun în lumină versiuni adeseori concurente ale unei realităţi în permanentă mişcare. Din acest punct de vedere, Péter Nádas face parte din aceeaşi specie de gînditori ca şi Richard Rorty, care a încercat să înlocuiască filozofia orientată ştiinţific cu „filozofia istorico-literară“ ce promovează dialogul interdisciplinar, fiind totodată foarte a-proape, ca tip de scriitură, de intelectuali de primă mărime din spaţiul central şi est-european, precum Imre Kertész, Péter Esterházy, Dubravka Ugreˇsiˇc, Slavenka Drakuliˇc, Václav Havel, Ceszlaw Mi⁄losz, Adam Michnik, Norman Manea sau Herta Müller.

 

Există în scrierile autorilor citaţi mai sus o continuitate evidentă, un „aer de familie“ care, în pofida tuturor diferenţelor dintre ei, îi distinge în concertul cultural paneuropean. „Vina“ pentru elementele comune trebuie căutată, desigur, în contextul istoric şi socio-politic comun în care au evoluat, în trecutul comunist ale cărui ecouri sînt încă foarte persistente în prezent. De altfel, o temă centrală în paginile de faţă este analiza în profunzime a modului în care s-au perpetuat unele dintre mecanismele dictatoriale comuniste în noile democraţii, facilitate de persistenţa mentalităţii potrivit căreia omul din Est e aservit propriului destin, pe care îl suportă pasiv, fără nici o intenţie de a-l modela, determina sau organiza (vezi, în acest sens, Destin şi tehnică). Péter Nádas reacţionează la ceea ce el numeşte „apaticul nostru relativism moral“, refuzul implicării civice şi absenţa responsabilităţii individuale – efecte actuale ale celor două realităţi funcţionale în spaţiul comunist, dominat de „cultura imperialistă moscovită“: realitatea servilismului şi cea a simulării. Cum singurul scop al existenţei în regimul totalitar comunist era supravieţuirea, comportamentul public şi privat al celor supuşi experimentului comunist reflectă o „mentalitate servilă referitoare la supravieţuire“.

 

Consecinţele se văd încă şi azi şi nu numai în planul social-politic, în economie şi în cultură, ci şi în modul în care noile democraţii europene utilizează limba maternă. Péter Nádas vorbeşte convingător despre efectul pervers pe care o putere de factură totalitară îl are, pe termen lung, asupra codurilor morale şi asupra limbii materne. Cultura simulării „a erodat şi a rescris în numele dispreţuirii şi autodispreţuirii omului fiecare cuvînt al limbii materne“, ceea ce a dus la moartea limbajului însuşi – folosit exclusiv pentru a ascunde gîndurile, nu pentru a le exprima –, şi a făcut posibilă apariţia unor fiinţe slabe, uşor de manipulat tocmai pentru că sînt incapabile nu doar să-şi asume responsabilităţi, ci şi să înţeleagă „ce fel de responsabilităţi şi obligaţii impun alegerile libere“. Într-unul dintre cele mai puternice eseuri, cel care încheie volumul de faţă, autorul maghiar identifică principalele elemente ale agoniei comunismului, reluînd ideea „ruinelor spirituale şi mentale rămase în urma Războiului Rece“, enunţată într-un text din 2000 (Sisteme parazitare): distrugerea individualităţii, contraselecţia, absenţa dezbaterilor publice şi a reflecţiei, înlocuite de lamentarea în comun, autodispreţuirea şi dispreţuirea şi, mai grav, pentru că afectează esenţa însăşi a fiinţei umane, dizolvarea responsabilităţii. Una dintre calităţile indubitabile ale eseurilor lui Nádas este limpezimea cu care autorul articulează diagnostice dintre cele mai severe ale stării de fapt din Europa contemporană. În scrisul lui se regăsesc, în deplină armonie, trăsăturile romancierului şi cele ale gînditorului obişnuit cu „aerul tare“ al conceptelor. Nádas mărturiseşte că una dintre problemele care l-au preocupat în mod constant este cea a „robiei“ limbii în care trăim, de unde şi pledoaria sa pentru existenţa unor dicţionare care să conţină nu doar semnificaţiile, ci şi reprezentările asociate cuvintelor în diferite limbi. Demers cu atît mai necesar, cu cît „dictatura rescrie într-un mod special semnificaţia fiecărui cuvînt“ şi face ca limbajul – codificat, argotic – să devină incomprehensibil pentru cineva din afara sistemului.

 

Aici ar trebui căutată, în opinia scriitorului maghiar, principala cauză a stăruitoarei confuzii comunicaţionale între Est şi Vest, care are drept corolar eşecul comunicării. Cu atît mai mult cu cît pentru Nádas orice fenomen de conştiinţă este, fără doar şi poate, şi un fenomen lingvistic. Or, compromiterea limbajului este cea mai elocventă dovadă a răului major şi ireparabil pe care comunismul l-a comis asupra fiinţei umane.

Este Europa contemporană un continent unitar? Deşi Războiul Rece s-a încheiat acum douăzeci de ani, efectele sale încă determină relaţiile dintre vechea şi noua Europă, făcînd ca „rănile bătrînului continent“ să nu se poată cicatriza. Ideea unei duble măsuri pe care comunitatea statală internaţională continuă să o aplice în judecarea unor situaţii asemănătoare petrecute în Est şi în Vest este limpede enunţată în Cosmpolitul şi ţapul. Pentru Nádas e limpede că, în pofida faptului că vieţuim în modernitate (sau chiar în postmodernitate), continuăm să judecăm „pe baze tribale“, adică înţelegem şi iertăm păcatele comise de cei din familia şi din naţiunea noastră şi sîntem intransigenţi cu ceilalţi, cu cei care, din diverse motive, sînt altfel decît noi. O asemenea reprezentare despre modul în care „o anume comunitate determinată ne impune să vedem într-un fel sau altul lumea, pentru că elaborează, pe baza reperelor asemănărilor, o concepţie despre lume, are valabilitate doar din punctul de vedere al comunităţii umane, dar nici firea oamenilor care formează acea comunitate, nici modul de gîndire al acestora, nici uzul limbii nu pot fi identificate cu respectiva comunitate, pe care fie o consolidează, fie o dezmembrează, în virtutea unor înţelegeri mereu instituite şi mereu negate.“ Nimic nu-l poate convinge pe autorul romanului Apocalipsa Memoriilor (sub acest titlu este prevăzut să apară la Editura Curtea veche, în traducerea Aneimaria Pop, celebrul roman al lui Péter Nádas, pe care critica literară internaţională îl compară cu romanele lui Marcel Proust şi Thomas Mann, iar Susan Sontag spune că „este cel mai mare roman al contemporaneităţii, una dintre marile cărţi ale secolului”) că erorile de percepţie comise în trecut de democraţiile occidentale nu se pot repeta şi astăzi. În fond, „coexistenţa paşnică“ dintre democraţie şi totalitarism, concubinajul cu sistemul dictaturilor comuniste, în care au trăit democraţiile occidentale pînă în 1989 continuă, în diverse forme şi azi, chiar dacă autocraţiile emergente în unele dintre fostele state comuniste trec încă drept „democraţii originale“. Nádas nu îşi face iluzii în privinţa lucidităţii, a bunei-credinţe sau a implicării dezinteresate a vechii Europe în evoluţia democratică a statelor din fostul bloc comunist. Reproşul lui vizează neputinţa Occidentului de a înţelege realitatea complexă din acest spaţiu, dezinteresul şi lipsa de informare, care merg pînă la indiferenţă morală.

 

În plus, pentru ca tabloul să fie încă şi mai întunecat, ceea ce sporeşte dezacordul major dintre Est şi Vest este falsa lipsă de suspiciune şi profunda incultură manifestate de vechea Europă faţă de zona centrală şi de sud-est. Aşa se face că ceea ce ar trebui să fie Europa unită este, de fapt, un conglomerat constituit pe nenumărate linii de ruptură care, departe de a se împuţina, proliferează şi azi. Graniţele şi faliile „datorită cărora Europa nu se poate defini drept o putere independentă“ se manifestă între monarhii şi republici, între puteri coloniale şi noncoloniale, între religii sau în privinţa gradului de urbanizare etc. Ba, mai mult decît atît, ele au trecut din spaţiul exterior în cel lăuntric, s-au impregnat definitiv în modul nostru de a fi şi ne determină constant percepţia asupra realităţii. Helen este unul dintre cele mai tulburătoare eseuri incluse în cartea de faţă, în care autorul pune sub lupă reprezentările (periculoase, false, înşelătoare) pe care le avem despre Celălalt, pledînd pentru necesitatea de a acorda mai multă atenţie judecăţii individuale. În fond, din punctul de vedere al lui Nádas, „identitatea personală e cea care înglobează identitatea colectivă, nu invers“. Întîlnirea cu Celălalt nu e posibilă atunci cînd ne lăsăm dominaţi de prejudecăţi, de imaginaţie sau de aşteptări induse de tradiţii naţionale, ci atunci cînd ne scuturăm de toată povara identităţii colective, pentru a putea fi liberi. Diferitele stadii ale contradicţiei dintre identitatea individuală şi cea colectivă sînt ilustrate de poveştile adevărate ale lui Kurt Gerstein, Hans Hermann von Katte şi Helen Hessel, cea mai complexă figură dintre cele invocate de autor.

 

În pofida refuzului său de a se lăsa orbit de iluzii, Péter Nádas nu este un eurosceptic, ci un apărător convins şi lucid al ideii de unitate europeană. Opera lui intră, din acest punct de vedere, în rezonanţă cu cele ale scriitorilor central şi est-europeni care îşi asumă dificila misiune de a investiga structurile realităţii pentru a realiza, în cele din urmă, acea Mare Enciclopedie Europeană menită să faciliteze comunicarea şi înţelegerea între cele două părţi ale bătrînului continent. Despre „miopia occidentală“ şi despre incapacitatea occidentalilor de a recunoaşte şi a depăşi criza omenirii contemporane vorbea şi Václav Havel în convorbirile lui cu Karel HvíÏdala, publicate în 1990 sub titlul Interogatoriu în depărtare. Nici Havel, nici Nádas nu îşi arogă o superioritate morală sau drepturi suplimentare în numele cărora să se adreseze vechii Europe, aşa cum nici Norman Manea şi nici Herta Müller nu o fac. Iată ce spunea, în 1990, Havel, ca răspuns la întrebarea lui HvíÏdala referitoare la acuzele de provincialism formulate în Occident la adresa intelectualilor din Centrul şi Estul Europei, prea preocupaţi (în opinia celor din Vest) de criza identităţii umane: „De ani de zile, Occidentul ştie că libianul Ghaddafi este un terorist şi de ani de zile cumpără de la el ţiţei, ajutîndu-l să-l extragă. De fapt, Occidentul îl cultivă şi îl hrăneşte. Nu a fost în stare să instituie un embargo aşa cum trebuie. Altfel spus, pentru cîţiva barili, occidentalii îşi pun în joc propria securitate şi distrugerea propriilor principii morale fundamentale pe care le profesează. Interesele particulare au învins interesele generale, fiecare sperînd că bomba nu îl va lovi pe el.“1 Nu mai departe decît la începutul lunii ianuarie, citeam în L’Express o ştire despre fostul prim-ministru britanic, Tony Blair, care pe 1 decembrie 2009 a asistat, în Azerbaidjan, la inaugurarea unei uzine de produse chimice, în compania preşedintelui autocrat Ilham Aliyev. Comentariul, sec, al celor de la L’Express menţiona suma de 100.000 de euro oferită lui Tony Blair ca recompensă şi comenta „moralitatea variabilă“ a celui care a considerat necesară înlăturarea de la putere a unui dictator, Saddam Hussein, dar a acceptat compania lui Aliyev, la fel de dur cu poporul său ca şi liderul irakian. Eseurile lui Nádas repun în discuţie „coexistenţa paşnică“ şi ne ajută să înţelegem cum s-a lăsat păcălit Occidentul în timpul Războiului Rece şi cum continuă şi azi să închidă ochii la derapajele şi abuzurile guvernanţilor din noile democraţii.

 

Acestea sînt faliile pe care cei ce doresc unitatea continentului european nu trebuie să le ignore, ci, conştientizîndu-le, să le depăşească. Europa este alcătuită din suprafeţe, din istorii multiple şi din linii de ruptură, adîncite în timp, care împart continentul şi amplifică lipsa de comunicare. Ea este, totodată, o lume ce trebuie descoperită şi cunoscută pe cont propriu, de fiecare individ în parte. Ceea ce propune Nádas în eseurile sale este o confruntare cu trecutul nostru recent, dintr-o dublă perspectivă: cea a lui Afară şi cea a lui Înlăuntru. Demersul lui este, simultan, cel al unui genealog (în sens nietzschean) şi al unui arheolog (în sensul pe care Foucault îl conferă arheologiei): pas cu pas, eseu cu eseu, scriitorul maghiar decupează şi investighează secvenţe semnificative ale trecutului nostru comun, în lumina cărora citeşte şi interpretează prezentul. A gîndi trecutul fără urmă de nostalgie, nu împotriva prezentului, ci cu scopul evident de a înţelege condiţiile şi împrejurările în care au apărut şi au evoluat situaţiile de azi a devenit, pentru Nádas, un exerciţiu necesar în vederea regîndirii în profunzime a realităţii social-politice contemporane. Pentru el, discuţia despre noile democraţii în termeni de „capitalism“ şi „comunism“ nu (mai) acoperă realitatea. Nádas, ca şi Richard Rorty2, consideră că sursa răului actual nu e de găsit în noţiuni abstracte sau în categorii sociale, ci în natura umană, în lăcomie, egoism şi ură, vicii umane lipsite de orice măreţie, recognoscibile deopotrivă în Est şi în Vest, în democraţie sau în dictatură. Şi tot ca Rorty, scriitorul maghiar refuză să se complacă în iluzia capacităţii intelectualilor de „a funcţiona pe post de avangardă“. Prăbuşirea regimurilor comuniste a avut drept consecinţă, printre multe altele, şi risipirea iluziilor de factură iluministă, privitoare la capacitatea elitelor de a înţelege prezentul şi de a prefigura viitorul. „Elita intelectuală în stil Versailles“, transnaţională şi plasată dincolo de orice ideologie, este incapabilă de autoscopie. Deplîngînd autodeposedarea literaturii şi artei contemporane de problematica umană („condition humaine nu mai este obiectul lor, cel puţin mie aşa mi se pare. Nici condiţia comună, nici condiţia personală a omului, nici cea de ieri, nici cea de azi, ci stilul acestora“), Nádas compară situaţia actuală cu cea din Franţa secolului al XVII-lea: „E ca şi cum ne-am scufunda vrăjiţi în admirarea sălilor cu oglinzi ce se deschid unele dintr-altele la Castelul Versailles, dar am dori cu înfiorare să uităm că domnii urinează în casa scărilor, iar doamnele sînt jegoase şi au păduchi. Prinţul de Vendôme stă pe privata din cameră, împarte ordine de zi şi se ghiftuieşte vesel, în timp ce-şi goleşte intestinele de fecale. În sala teatrului princiar, prinţesa de Bourgogne ordonă să i se facă clismă şi reţine în sine lichidul pînă se termină cina abundentă şi flecăreala epuizantă din încăperile intime ale regelui, ce urmează reprezentaţiei teatrale, susţinînd că efectele benefice ale clismei îi înviorează întreaga fiinţă, astfel, nu leşină în sălile îmbîcsite.“ (Durerea întreruptă) În ciuda diferenţelor majore între omul din Europa de Vest şi cel din Europa de Est, pe tot parcursul Războiului Rece, „elita intelectuală în stil Versailles, de la sfîrşitul secolului, a lăsat să-i crească la fel de lungă unghia de la degetul arătător. Arată spre politicieni sau ar dori să îngroape politica, aşa cum e.

 

Probabil, aceste exerciţii obligatorii au determinat-o să uite că-şi are propria responsabilitate, pe care n-o poate împărţi cu nimeni şi nici n-o poate transfera pe umerii nimănui.“ Sînt amare, dar nu nedrepte reflecţiile pe marginea responsabilităţii personale a elitelor intelectuale din Est şi din Vest deopotrivă. Ceea ce le uneşte este o „ipocrizie ruşinoasă“, grevată pe o lipsă durabilă de principii etice. Dacă în cazul celor din Vest se poate vorbi de o „disimulare forţată“, în Est singura soluţie de a rezolva situaţiile fără ieşire constă în „eterna simulare“. Abdicînd simultan de la responsabilitatea civică şi de la cea artistică, reprezentanţii elitelor manifestă simptomele unei amnezii la fel de periculoase ca absenţa simţului moral şi a bunului simţ. Nádas nu se sfieşte să creioneze un portret prea puţin măgulitor al acelor intelectuali care s-au lăsat atraşi în istoria scrisă de învingători: „Elita intelectuală în stil Versailles, de la sfîrşitul secolului, nu-şi revine nici măcar văzînd tragediile. Nu-şi aminteşte să fi uitat ceva, astfel că, inevitabil, nu-şi poate aminti ce anume a uitat. Iar dacă realizează, pur şi simplu, ce se întîmplă în jur, în primul rînd nu-şi analizează responsabilitatea propriei profesii, nici operele, ci îşi revarsă supărarea civică asupra reprezentanţilor săi politici aleşi în mod liber, care, de altfel, îi apără cu străşnicie interesele cotidiene. Asupra unor oameni pe care, conform regulilor jocului democraţiei, teoretic ar avea dreptul să-i schimbe. Dar nu face asta. De altfel, dacă guvernele ajunse la putere în urma alegerilor libere ar încerca, într-adevăr, să facă ordine după regulile logicii în Europa scufundată în haos, această elită ar trebui să ţină seama de consecinţe cît se poate de grave. Ar trebui să renunţe la viaţa în stil Versailles, cu care s-a obişnuit. Stînd pe tronul operelor complete ar trebui să-şi recunoască falimentul profesional.“ Dar şi, poate în primul rînd, falimentul moral. Nádas reia discuţia despre „tradiţia europeană a conformismului“ şi despre „poeţii de curte“ în majoritatea eseurilor prezente în acest volum. Tema revine în Revoluţia decapitată şi în Leni plînge, în Estetica puterii de stat în Ungaria şi în Într-o călătorie fantastică, dar şi în Bietul, bietul nostru Sascha Anderson, semn că problematica responsabilităţii individuale – a fiecărui individ în parte şi, cu atît mai mult a intelectualului, l-a preocupat constant. Autorul nu ne lasă nici un fel de iluzie în legătură cu posibilitatea unei crize de conştiinţă care să determine o „trezire“ sau, cel puţin, un conflict cu sine al celor ce intră în această categorie: „Punerea în mişcare a aparatului simulării şi disimulării, de dimensiuni inimaginabile, este doar o încercare disperată de autoapărare. La vederea Războiului din Balcani, ruşinea şi durerea, înghiţite cu succes timp de cincizeci de ani, au ieşit la suprafaţă. Dar probabil că funcţionarea aparatului de autoapărare se va dovedi mult mai puternică decît conştiinţa responsabilităţii care luceşte palid în recunoaşterea realităţii. Chiar şi numai pentru faptul că simulanţii şi disimulanţii sînt din cale-afară de mulţumiţi de ei înşişi, s-ar putea spune chiar de nestăvilit în prostia şi miopia lor. Au creat politica, economia şi estetica simulării şi a disimulării, iar aceste structuri vizibil pot fi mai bine coordonate între ele decît cu gîndirea rezonabilă“.

 

Radiografii acide şi coerente ale stării de fapt din democraţiile postcomuniste, eseurile din Rănile bătrînului continent oferă o imagine convingătoare şi neliniştitoare a unei lumi „dezvrăjite“, incapabile să-şi regăsească respectul faţă de sine şi conştiinţa de sine. Cu multă luciditate, Péter Nádas identifică principalele cauze ale suferinţei societăţilor postcomuniste, în care cultura simulării a triumfat. Incapabile să facă diferenţa între etica responsabilităţii şi cea a convingerii, popoarele din centrul şi estul Europei trăiesc o perpetuă criză a identităţilor, îşi doresc un stat slab, noţiunea de „bine public“ le e la fel de străină precum cea de responsabilitate. „Încremenite în dualitatea servilismului şi a simulării“, elitele intelectuale nu au – din nefericire – capacitatea de a oferi soluţii, cîtă vreme puterea este înţeleasă, în acest spaţiu, ca „proprietate“ a unui grup de oameni uniţi nu de o doctrină, ci de interese personale. Proprietarii şi actorii principali ai economiei-fantomă, convinşi că ei posedă puterea (un privilegiu obţinut prin alegeri aşa-zis libere) „nu renunţă la privilegiul jefuirii statului, un jaf permanent şi sistematic“. Dezinteresul pentru binele public are consecinţe dintre cele mai grave: scăparea de sub control a naţionalismului militant, a fundamentalismului religios, a urii rasiale, a homofobiei şi a criminalităţii stradale. Toate acestea alcătuiesc un tablou sumbru al realităţii cotidiene contemporane, care ne afectează pe toţi, indiferent de datele noastre personale.