OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Imaginaţi-vă cîmpul dezbaterii publice ca o infinită reţea de semne, ca o imensă suprapunere de „platouri“ de reprezentare ce desemnează eterogenitatea discursurilor culturale, politice şi sociale din spaţiul românesc. Dincolo de neajunsurile limbajului, imposibilitatea constituirii unui spaţiu performant şi activ al dezbaterii publice este cauzată de un fenomen asemănător simulacrelor lui Baudrillard. În spaţiul dezbaterii publice româneşti, „abstracţia nu mai este a hărţii, a dublului, a oglindirii conceptului. Simularea nu mai este cea a teritoriului, a unei fiinţe referenţiale, ea este generarea de modele ale realului fără origine sau realitate.“ Teritoriul realităţii sociale nu mai precedă de mult harta dezbaterii intelectuale. Cel mai evident exemplu în acest sens este recenta distrugere a activităţii IICCMER prin politizarea şi prin strămutarea Institutului sub influenţa apropiaţilor preşedintelui. Motivarea acestei restructurări abuzive a fost făcută de pe poziţiile unui discurs ştiinţific care revendica, înainte de toate, interesul intelectual, teoretic pentru tema procesului comunismului şi care critica demersurile ştiinţifice bazate pe găsirea de dovezi palpabile pentru condamnarea foştilor torţionari.

 

Un europarlamentar român, mimînd imparţialitatea, a declarat recent că, pentru el, tema comunismului, în calitate de decan al unei facultăţi de studii politice, îi aduce, înainte de toate, satisfacţii intelectuale, îi inspiră o oarecare bucurie rezervată cercetătorului în ştiinţele politice. Cum poate un fenomen în esenţă tragic – care a distrus mii de vieţi omeneşti – să constituie un obiect de studiu care aduce „satisfacţii intelectuale“? Aceeaşi arhitectonică şubredă a raţiunii (im)pure se regăseşte în retoricile ce susţin argumentul preeminenţei stiloului faţă de sapa cercetătorului dornic de a găsi dovezi palpabile (eligibile în instanţă) pentru condamnarea comunismului. Pentru adepţii „băsescianismului“, anticomunismul nu pare să fie decît un simulacru retoric, un simplu ornament al discursului populist.

 

Acelaşi discurs alienant se regăseşte în dezbaterile politice. Întotdeauna se discută despre politica unui anumit partid sau despre stilul de a face politică al unuia dintre conducătorii săi cei mai reprezentativi. Nu există, la nici un partid din România, un program politic care să păstreze referinţa la realul cotidian. Discursul politic poartă inevitabil amprenta celui care ia cuvîntul. Nu se vorbeşte niciodată despre faptul că Statul urmăreşte să distrugă orice şansă la educaţie în spaţiul rural, nu se spune răspicat că Ministerul Muncii a acaparat, în mod abuziv, fondurile europene destinate sponsorizării demersurilor de cercetare în cadrul şcolilor doctorale, nu se discută despre abuzurile instituţiilor culturale de stat care acordă subvenţii, discreţionar, în funcţie de partizanatele politice ale intelectualilor angajaţi în susţinerea necondiţionată a liderilor actuali. Eradicarea accesului la un sistem educaţional performant prin măsuri guvernamentale a devenit prima prioritate pentru liderii politici ai momentului. Argumentul este unul simplu: un electorat fără repere critice, fără resurse creative şi fără o libertate de mişcare în planul ideilor este extrem de predictibil şi uşor de controlat. Inexistenţa unui autentic discurs critic de stînga (această sintagmă nu are nici o legătură cu aşa-zisul partid de stînga PSD) care, în mod firesc, ar ataca toate aceste teme din punct de vedere teoretic şi cultural, face ca dezbaterea publică să devină un discurs ce nu mai aderă la viaţă.

 

Din păcate, orice încercare de constituire a unui asemenea discurs este condamnată, a priori, ca fiind cripto-comunistă sau melancolică faţă de perioada ceauşismului.  În această trecere la un spaţiu a cărui referinţă nu mai este de mult cea a realului, cu atît mai puţin cea a adevărului, epoca simulării dezbaterii intelectuale începe cu lichidarea tuturor referenţialelor. Asistăm, în spaţiul dezbaterii publice, la o „resurecţie artificială a sistemului semnelor“ . Nu există un discurs politic centrat în jurul temelor sociale, politice, culturale, ci doar în jurul unor personaje omniprezente în mass-media (oameni-simulacru), un fel de societate a spectacolului, în accepţia lui Guy Debord, o lume care corespunde unei fabricări concrete a alienării. „Deşertul realului“ se va extinde în lipsa unei idei a culturii în acţiune, care se formează în noi ca un al doilea suflu. Va trebui să insistăm în spaţiul public asupra necesităţii unei culturi în acţiune, în care civilizaţia să nu fie, în mod artificial, despărţită de cultură. Există o confuzie asupra sensului cuvîntului „intelectual“. Un intelectual nu poate fi doar un individ informat asupra sistemelor şi reprezentărilor. Conştiinţa sa trebuie să îşi găsească expresia într-o gîndire orientată spre social, spre critica exceselor puterii şi împotriva complezenţei mincinoase a partizanatului politic de partea liderilor zilei.