OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine vrea sa o cunoasca pe Monica Lovinescu va fi deplin edificat citind La apa Vavilonului. Acolo se masoara, poate mai bine decit oriunde, dimensiunea uneia dintre cele mai indragite personalitati culturale romanesti. Cartea, aparuta in anul 2001, da masura profundului umanism al scriitoarei, atitudinii cultivat-democratice a militantei anticomuniste. La apa Vavilonului arata si cit de injuste sint judecatile celor care citesc radicalitatea autoarei fata de regimul comunist in registru negativ: ca expresie a indiferentei ei pentru alte tragedii; sau lipsa de empatie fata de slabiciunile omenesti; ori eludarea complexitatii fiintei umane si a regimurilor politice. Din contra, ea a fost si este inadaptabila la orice forma de nedreptate si ipocrizie. Iar daca Monica Lovinescu ii va contraria pe unii – cind evalueaza situatia politicii corecte in Romania s.a. –, aceasta intra in domeniul diferentelor absolut legitime. Pe buna sa intentie si pe discernamintul ei se poate conta intotdeauna.


Fresca sau notatie subiectiva?

Invoc aici La apa Vavilonului, caci mi se pare necesar sa se remarce distinctiile acestui text tot cu miza memorialistica de recentul Jurnal (Editura Humanitas, 2003) care acopera perioada 1990-1993. Crescut din notatia zilnica, construit din stiri, impresii, Jurnalul sugereaza conectarea mai directa la istorie decit o fac scrierile elaborate si analitice. Meticulos si sincer, volumul pare a continua, cum scrie si pe coperta a patra a volumului, „fresca unei jumatati de secol de exil politico-literar romanesc“ cu desenul unei lumi de personaje „mai animate parca de iluzii, energii, sperante si entuziasme decit cele precedente si decit cele care vor urma“. Ideea de „fresca“ ar putea sa se impuna in gindul cititorilor. Or, o astfel de perceptie comporta un risc. Este ceea ce voi incerca sa arat, comentind acest volum diferit ca miza de ceea ce imi pare a fi scrierea cea mai importanta a autoarei: La apa Vavilonului.

Jurnalul isi face intrarea cu dramatism si precautie. Luni 1 ianuarie 1990, Monica Lovinescu este anuntata de ultimele masuri luate de Ion Iliescu (abrogarea pedepsei cu moartea etc.), de schimbarea radicala de atitudine, in ce o priveste, a lui Eugen Simion („cel care nu mai contenea cu laudele…“) si a lui Dinescu (care anterior trimisese la Paris „ditirambice multumiri“). „Mihnea sBerindei – pentru necunoscatorit ar fi fost la originea ideii cu Grupul pentru Dialog Social“, scrie autoarea, lasind tema deschisa, desi adevarul spuselor se putea verifica usor din amintirile mai tuturor participantilor la infiintarea GDS.
Iata si comentariul de pe 2 ianuarie, la fel de valabil atunci ca si astazi, de asemenea, inteligent cit nu sint contestarile revolutiei, si acum, dupa trecerea a 14 ani: „Amestecul – direct – rusesc e infinit mai discutabil. Si chiar daca ar fi asa, intru ce ar scadea amploarea unei revolutii populare?“ (p. 7).

Intretaierea stirilor care ajung la Paris este un spectacol: ce afla exilul, cum primeste diaspora intimplarile de la Bucuresti, cum se portretizeaza personajele cind ii „judeca“ pe Paul Goma, Virgil Tanase si „Monici“, ce efect are exilul asupra evolutiilor din Capitala, cum se amesteca elitele de o parte si de alta a granitelor…? Comentariile sint crochiuri memorabile: vezi Paul Goma, care, in ce-i priveste pe romani, „ii injura pe mai toti, dar ii iubeste pe toti si e mereu gata sa le sara in ajutor“ (p. 27). La fel, o parte esentiala a portretului Monicai Lovinescu s-ar obtine rezumind atitudinile ei fata de persoanele care i se perinda in viata. Este preocupata de vinatoarea de vrajitoare: cazul lui Valentin Ceausescu. E „incintata“ de consecventa lui Paul Everac de a vota, in cadrul Uniunii Scriitorilor, impotriva ei si a lui Virgil Ierunca: „Iata unul cel putin care are curajul opiniilor sale“. Il pune la punct pe Brucan, care, „cu obraznicia obisnuita“, a criticat Europa Libera ca nu-si face datoria fata de popor. Il sintetizeaza rapid, cu o empatie decantata, pe Liiceanu, cazut din cosmarul unei mese rotunde in… limba engleza, la realitate: „…la Budapesta a fost chemat sa se pronunte asupra relatiilor romano-maghiare. Nu prea stia nimic…“ (p. 30).

Portretistica si autoportretul prin ricoseu, cu sensibilitate la absurd si ridicol, domina Jurnalele Monicai Lovinescu. Iat-o remarcind, in cel prezent, ca Dinescu si Haulica pretind sa nu faca „ca ei“ si sa le lase „lor“ ziarele (adica fostilor ideologi ai Uniunii Scriitorilor); Buzura „a sosit foarte curajos“ la doua zile de la revolutie, cu lista de membri ai PEN-Club-ului romanesc ascunsa in… talpa pantofului (punctele de suspensie ale autoarei); Paleologu nu poate veni la Paris fara Pallady al lui si „vrea un decret de abrogare a legii asupra patrimoniului national“. „Curat estet“, adauga Monica Lovinescu (p. 33). Culianu a transmis spre difuzare un text deplasat, impreuna cu o biobibliografie exhaustiva, din „operele complete“ nelipsind nici cea mai marunta recenzie. Petre Mihai Bacanu soseste la Paris cu, printre altele, vestea crearii Partidului Republican, care il are pe Radu Filipescu in Comitetul de conducere. Fostii ziaristi de la Romania libera sint siguri ca partidul va cistiga in alegeri (p. 65). Ticu Dumitrescu doreste… repetarea lui 22 decembrie: „Cum, nu se incurca in detalii. Soldatii nu vor trage – e convins. Ceva singe va curge…“ (p. 140). Despre Andrei Cornea si abordarea lui „postmoderna“ a crimelor comunismului: „...la procesul Barbi, de pilda [...], ar fi avut aceleasi reactii «post-moderne»?“ (p. 182).

Remarcabila la Monica Lovinescu este distanta pe care si-o impune pina si fata de personalitatile la care tine mult si pe care le sprijina neconditionat. Putine lucruri imi pare ca-i definesc atit de puternic caracterul precum supunerea la adevarul cuvintului si al marturisirii; aceasta abnegatie a observatiei provocatoare; acest refuz al sentimentalismelor. Pentru prieteni nu economiseste elogiile, dar nici nu ii iarta: „Vorbesc si cu Mihnea: optimism, in continuare, betonat“ (p. 80); „Gabriela Adamesteanu (mereu nauca, autentica si foarte apropiata) aduce textul discutiei...“ (p. 100). Pina si cu privire la Virgil Ierunca noteaza la un moment dat: „Se intelege bine cu V. se vorba despre Jean Sternt ca intre fosti «trotkisti»“ (p. 69).
Pe cine apreciaza Monica Lovinescu in afara de apropiati-oameni de cultura? Pe Corneliu Coposu (fata de care are notatii critice strict conjuncturale), pe Doina Cornea (despre care sustine ca e prin esenta un om politic, si inca unul de talie occidentala), pe Ana Blandiana („E autentica, plina de curaj, facind fata primejdiei s…t cu un suris aproape egal“).

Un rateu imi pare a da totusi Monica Lovinescu in toata aceasta desfasurare de inteligenta caracterologica in cazul lui Octavian Paler, devenit, prin pana autoarei, un adevarat lider al opozitiei postdecembriste, inzestrat cu atita prestanta incit, din cauza articolelor sale, insusi Silviu Brucan ar fi demisionat din FSN. Pentru cine-l cunoaste indeaproape pe Brucan, ideea ca acesta ar demisiona tulburat de articolele bine scrise ale unui scriitor are un umor nemaipomenit. Ma intreb: cum i-a ramas ascunsa, pina si atit de lucidei militante anticomuniste, natura personajului O.P.? Scriind despre inregistrarea avuta cu el la 5 februarie, autoarea subliniaza: „Paler isi face si o foarte densa mea culpa: de ce a facut greseala sa intre in partid? Direct, emotionant, profund. Si atit de dens (repet cuvintul deoarece mi se pare cel mai potrivit), incit V. si cu mine raminem mai curind decorativi, nevenindu-ne sa-i intrerupem confesiunea“ (p. 52).

Or, asta sa insemne confesiune? O urmez pe doamna Lovinescu in a considera ca si Paler are, ca oricare altul, dreptul la marturisire. Dar marturisire este oare aceasta? Intrarea in PCR sa fie „problema“? Daca era minat de remuscari, Paler ar fi trebuit sa explice altele decit faptul ca a devenit unul dintre milioanele de posesori ai carnetului de partid. Ci cum e cu apelul sau din anii ’50, de a se combate „literatura decadenta burghezo-mosiereasca“; cum de si-a adus omagiul lui Stalin; de ce a laudat Canalul in versuri; de ce a justificat la Budapesta interventia trupelor sovietice, dupa ce i-a condamnat pe revolutionarii maghiari? Sau ce anume a facut in Italia, ca privilegiat al unui regim stalinist care-si punea atasatii culturali sa indeplineasca sarcini speciale? Ce anume calitati i-au permis sa ajunga membru supleant al CC al PCR si deputat in Marea Adunare Nationala (el, despre care in Jurnal se spune ca „interior e fragil si vulnerabil“ – p. 86)?

Inteleg, de la pagina 83, ca doamna Lovinescu impreuna cu Marie-France Ionesco hotarisera sa-l propuna pe Octavian Paler pentru Premiul „Liberté“. Il voi cita pe Emil Constantinescu pentru a-i sugera autoarei o viziune foarte diferita si a explica de ce, in aceasta privinta, nu urmez evaluarile ei: „Numai in aceasta tara trista, plina de umor, un nomenclaturist notoriu, membru al Comitetului Central al PCR condus de Ceausescu, activist de partid cu munca in presa in intreaga lui viata, de la angajare pina la pensie, om de incredere al Securitatii in cele mai delicate actiuni de presa in strainatate, redactorul-sef al celui de-al doilea cotidian comunist al tarii timp de 13 ani si initiatorul cultului personalitatii lui Ceausescu la Televiziunea Nationala, poate ajunge liderul spiritual al societatii civile postdecembriste fara a schita cel mai mic gest de cainta sau de regret. Numai pentru ca scrie frumos si se declara moralist. Povestea suprarealista a acestui personaj, care face sa paleasca orice opera de fictiune, explica multe lucruri aparent de neinteles intr-o societate bolnava in care viata bate de atitea ori literatura“ (Timpul darimarii, timpul marturisirii, p. 485-486).


Infiintarea Partidului Aliantei Civice

Cum se vede din Parisul doamnei Lovinescu realitatea romaneasca a primilor patru ani „liberi“? Era imposibil ca „stirile“ care parvin, mediate, pina la autoare si amestecul lor cu reactii personale sa nu fi produs distorsionari. Nu ma refer la detalii cu adevarat lipsite de importanta (de genul numarului mortilor de la Tirgu Mures etc.). Ci la „istoria“ de fundal, la substanta perioadei pentru care amintirile ar putea juca, in fata cititorului, rol de fresca politica.
De departe, CADA, miscare cu o istorie si semnificatie cu totul speciale, care a dus la caderea lui Militaru si la punerea lui Stanculescu in pozitia-cheie de ministru al Apararii Nationale – cheie si pentru ca atunci Securitatea era dizolvata in Armata –, apare ca „o manifestatie“ a unor soldati, ofiteri si militieni. Cauzalitatile demonstratiei din 18 februarie 1990 ramin mai curind indeterminate in Jurnal. Dar atacul asupra sediului guvernului a fost fara nici un dubiu o inscenare a FSN. Am urmarit actiunea din afara, alaturi de Vladimir Socor, si apoi dinauntru, cu Dumitru Iuga, si am vazut, pe viu, legatura dintre atacatorii din fata Palatului Victoriei si scenaristii dinauntru – in frunte cu Gelu Voican Voiculescu. Marturiile altor observatori ai evenimentelor converg spre aceeasi concluzie.

In ce priveste conflictul singeros din 19-21 martie 1990 de la Tirgu Mures, desi „bogat“ in detalii, a urmat o logica simpla: o inscenare bolsevic-nationalista, folosind ca tinta argumentativa maghiarii, menita sa legitimeze aparitia Serviciului Roman de Informatii – care a si luat fiinta prin decizia Biroului CPUN din 24 martie – si sa ajute FSN in alegeri. Monica Lovinescu ridica doar citeva intrebari timide asupra eventualei implicari a Vetrei Romanesti si pare sa dea crezare propagandei lui Paler (venirea a 9.000 de unguri de la Budapesta pe 15 martie, smulgerea numelor romanesti ale oraselor, implintarea drapelelor in primarii, distrugerea statuii lui Balcescu).
In spatele precautiilor cu care este tratat nationalismul romanesc in acest Jurnal sa se afle o sensibilitate de genul „nu mai e imposibil ca ungurii sa ceara autonomia Transilvaniei“, cum apare scris la p. 155? Sta oare patriotismul autentic al Monicai Lovinescu sub umbra suspiciunilor care au dominat relatia romano-maghiara?

Celor doua intrebari nu li se poate raspunde adecvat urmarind doar ce este scris in jurnalul actual. Cititorii ar trebui sa cunoasca atitudinile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca de-a lungul deceniilor de exil, relevate doar partial in cartea La apa Vavilonului. Intre exilatii din generatia lor, in majoritate nationalisti, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au capatat faima, sau mai curind acuza, de a fi promaghiari.
Eroarea situarii in chestiunea nationala se afla tot la Bucuresti. Indiferenta mai tuturor personalitatilor culturale care populeaza Jurnalul fata de cariera nationalismului romanesc, nod gordian al evolutiilor din anii ’90, nu este doar efectul de lentila al povestirii Monicai Lovinescu. Este (a fost) chiar reala. Ajuns la acest punct, ma voi opri ceva mai pe larg la tema infiintarii Partidului Aliantei Civice, partid care a disparut dupa ce a hranit si el, citiva ani, cochetarii antimaghiare.

La subiectul PAC, Jurnalul ajunge dupa un salt in timp: din 15 iulie 1990, notatiile Monicai Lovinescu isi reiau cursul tocmai la 9 mai 1991 (zi de joi), cu referire la reuniunea de la Sibiu a Aliantei Civice, unde s-a discutat cu filialele infiintarea unei formatiuni politice. Ecourile reuniunii constituisera, spune autoarea, „de luni si pina la convorbirea cu Mihnea, o adevarata psihodrama“. Informatiile care ajung la urechea parizienilor – si acum raspindite prin Jurnal – apar fragmentar, cu alta miza decit cea pe care o cunosc si, deseori, cu scapari ale detaliilor – precum faptul ca in comitetul stabilit la Sibiu, de intocmire a statutelor PAC, nu se aflau Radu Filipescu si Emil Constantinescu.
La fel este tratat si Congresul de constituire a Partidului Aliantei Civice, unde apare si aceasta scurta nota (p. 155): „«Lucrurile nu s-au petrecut frumos», imi spune Mihnea la telefon. Aflu apoi – nu prin el – de ce. Gabriel Andreescu, care brusc se voia presedintele Partidului, a fost refuzat masiv si s-a plins ca asta e «complotul de la Paris». Presupun: Al. Paleologu cu Ricci &company“.

De ce voi da in economia textului un spatiu mai mare detaliilor care privesc infiintarea PAC? Nu numai pentru ca pot sa vorbesc despre evenimente preluate de altii numai dupa zvonuri. Ci si pentru ca subiectul reflecta riscul unui jurnal subiectiv, gindit de autori si cititori ca inregistrare a istoriei. Amestecul de fapte la care povestitorul a participat direct, de impresii vii si trairi impartasite, minutia stirilor si abundenta detaliilor dau jurnalelor o aura de mare autenticitate. Informatiile culese din zbor, anecdotica si notitele regasite prin sertare sint insa departe de a asigura fidelitatea. Apoi, pentru a da limpezime textului, autorii ajusteaza, cu o tehnica deseori inconstienta, multimea de elemente disparate, iar ceea ce ajunge la cititori este o naratiune coerenta care beneficiaza de retorica unei cunoasteri. Dar „cunoasterea lor“ mizeaza pe spontaneitate si pe intimplare, care nu pot conduce la adevar.

Interesant, astfel, cine o fi „informat-o“ pe Monica Lovinescu despre evenimentele de la Congresul PAC? Caci, atit de precauta cu datele care ajung la ea, autoarea se sprijina de aceasta data pe ce ii spune persoana respectiva (nenumita). Este cineva pe ale carui interpretari mizeaza pina la amanunt, caci, altfel, formularea „G.A. s…t brusc se voia presedintele Partidului“ ar exprima doar impolitete.
Intr-o descriere sumara, lucrurile au stat cam asa. La formarea sa in 1990, Alianta Civica a fost constituita ca formatiune civica, intrucit, obiectiv, era imposibil sa realizezi o miscare de masa – necesara in lupta politica – cu un proiect partidic. Dar cel putin un numar de persoane care am proiectat si realizat efectiv constructia AC eram convinsi de la inceput ca transformarea Aliantei in partid era absolut indispensabila daca se dorea rasturnarea regimului Iliescu. La primul Congres, in conducerea AC au fost cooptate si personalitati care aveau putin de-a face cu inceputurile si cu proiectul pe termen lung si care au dezvoltat, contraproductiv si fara sa le-o ceara nimeni, o retorica a civismului.

Imi amintesc perfect sedintele Consiliului director al AC in care ii intrebam, repetat, pe Sora sau pe Manolescu de ce tot fac declaratii publice de genul: „Alianta Civica nu va deveni niciodata un partid“. Daca totusi optiunea contrara se va impune la un moment dat, nu vor constitui oare aceste afirmatii un balast absolut inutil?
In ciuda pozitiilor declamative amintite, nucleul activ al AC a pregatit, pe vremea presedintiei lui Ion Manucu, la inceputul anului 1991, aparitia partidului: fie prin transformarea ca atare a Aliantei, in totalitate, fie prin crearea unei formatiuni legate strins de AC, pentru a se beneficia de tandemul civic-politic. Din sedinta in sedinta si prin discutiile paralele cu liderii filialelor din provincie a fost pregatit scenariul care urma sa ajunga la o decizie „formala“ in intilnirea de la Sibiu. La nivelul conducerii AC, infiintarea unui partid fusese hotarita! Numai ca la Sibiu s-a produs „lovitura de teatru“: un grup, cu pondere limitata de altfel in viata AC, a anuntat ca initiaza un partid in numele Aliantei.

Era o simpla tradare a unui proiect pus la punct de Consiliul director al AC la Bucuresti. Despre o alta parte spectaculoasa a acelor evenimente ar trebui sa scriu, poate, cindva. Ma gindesc la situatii stranii, la oameni care, dupa ce s-au pronuntat ferm, indelung, la Sibiu, impotriva crearii unui partid – printre altii, prorectorul de la Ploiesti, Alexandru Popovici –, s-au inscris imediat, la pauza, pe lista membrilor viitoarei formatiuni. Si oare ce cauta in grupul de initiativa procurorul cultivat de George Serban (de la Timisoara), aflat la un moment dat printre propunerile lui Ion Iliescu de numire ca procuror general al Romaniei?
Atunci, la Sibiu, am facut un apel sa depasim criza si sa rezolvam lucrurile „intre noi“, la Bucuresti, luind act de vointele exprimate la intrunire. Una dintre urmarile posibile ale disidentei de la Sibiu ar fi fost excluderea celor care sabotasera proiectul stabilit in Consiliul director. Disidentii au realizat si ei aceasta posibila consecinta: oprind pe drumul de intoarcere masinile cu care ne deplasam, Nicolae Manolescu si Alexandru Popovici ne-au dat, vadit tulburati, citeva explicatii.


Eforturi si sperante transformate in fum

La Bucuresti a fost ratificata ideea unui partid asociat AC. Consiliul director, singurul care putea sa propuna conducerea partidului, trebuia sa decida cine, cum si cind. Este adevarat ca, sedinta dupa sedinta, mi-am argumentat opozitia la numirea tripletului Nicolae Manolescu-Stelian Tanase-Mihai Sora. Nu pentru ca nu as fi recunoscut importanta lor in multe contexte – demonstrata prin ce au facut, in alt plan decit cel pur de partid, si inainte de evenimentele povestite, si dupa ele. Ci pentru ca eficacitatea pe care o cere viata politica presupune alt fel de competente si alt tip de responsabilitate decit aratase implicarea civica postdecembrista a celor trei.
Si nici ca as fi avut veleitati de sef de partid, cum sustine pasajul din Jurnalul Monicai Lovinescu; caci simteam prea bine dificultatea mea de comunicare (despre carisma, ce sa mai vorbesc!), incompatibila cu statutul unei persoane chemate sa cistige votul popular.

Propunerea pentru o alta constructie, impotrivirea la formula impusa de catre „grupul disident“ nu au fost insa si opinia majoritatii Consiliului director. Cind, in final, s-a luat hotarirea (prin vot) a sustinerii grupului de la Sibiu, mi-am anuntat colegii – convins fiind ca acesta este esecul proiecului AC – ca ma voi retrage din viata AC.
A venit si ziua marii decizii. Intr-una din salile Teatrului National, unde se tinea intrunirea de constituire a PAC, ma astepta Ana Blandiana. Plingind (la propriu). „Aflase“ (!?) ca grupul ales de conducerea AC, dupa ce Manolescu si ai lui acceptasera in vorbe obligatii precise pentru viitor, hotarise chiar din acel moment ruperea oricarei legaturi cu Alianta. Consecintele erau previzibile, iar Blandiana cauta in ultimul moment o idee salvatoare. Ca si cum nu le-as fi atras atentia, pina atunci, unde va duce optiunea Manolescu &Comp.! Am acceptat insa – cu un sentiment de infinita oboseala – solutia Blandianei: sa ma propuna vicepresedinte al PAC, pe post de legatura ombilicala intre cele doua organizatii. Ceea ce Blandiana a si facut in timpul adunarii. Imediat dupa propunere, pe culoarul din dreapta al Teatrului au venit la mine, vijelios, Manolescu-Tanase-Popovici, cerindu-mi sa refuz propunerea.

Nu am facut-o si nici nu a fost nevoie, intrucit ideea a cazut, invocindu-se o incompatibilitate cu statutul PAC – argument aiurea.
Partidul Aliantei Civice a fost lansat primind de la Alianta un capital de circa 13% in simpatia electoratului si, evident, sanse mari de a deveni pe termen lung nu numai primul partid democratic si modern din Romania postdecembrista, ci si cel mai important. Parte a Conventiei Democratice, noul partid a obtinut in prima legislatura un numar de scaune de parlamentari, folosite in stilul categoriei. Manolescu a facut o originala cariera de presedinte de partid, salvindu-si tabieturile prin mentinerea secreta a coordonatelor lui fata de multi membri ai conducerii PAC – ca sa nu mai vorbesc despre „militantii de rind“. Tanase si-a luat o bursa de patru luni in Statele Unite, evitind truda din Parlamentul unde-l trimisesera alegatorii; Alexandru Popovici a semnat, peste ani, un atac antisemit la adresa ambasadorului american Alfred Moses – o lovitura dura data relatiilor dintre Ambasada si opozitia politica de atunci – si a contribuit apoi la ruperea PAC de CDR.

Liderii PAC au reusit sa rateze intrarea in Parlament in 1996, ca la sfirsit sa reuseasca dezagregarea partidului. Un important proiect politic, care implicase zeci de mii de oameni de buna-credinta si sperantele a si mai multi, s-a transformat in fum. Astazi, distrugerea partidului creat de Alianta Civica este tratata cu o totala indiferenta. Moralistii societatii romanesti prefera sa puna toate neimplinirile pe umerii regimului Iliescu.
Discutia asupra prestatiei lui Manolescu si a echipei lui are legatura cu o alta optiune politica ferma a parizienilor din jurul Monicai Lovinescu: candidatura lui Nicolae Manolescu la Presedintia Romaniei versus solutia, dovedita in final cistigatoare, a lui Emil Constantinescu. Ca Manolescu era un candidat legitim, printre altii, fara doar si poate. Nu vad insa cum se sustine imbracarea optiunii pro-Manolescu intr-o aura de rationalitate si responsabilitate. Iata ce scrie Monica Lovinescu dupa ce afla de rezultatul sedintei Conventiei Democrate care l-a ales pe Constantinescu candidat unic al opozitiei: „Ce a facut opozitia asa-zis unita e de necrezut. s…t Ce bine ca nu am un microfon acum la care sa fiu obligata sa vorbesc. L-as asurzi cu imprecatii“ (p. 257).

Calitatea de „prezidentiabil“ a lui Manolescu era evaluata la Paris prin faptul ca literatul statea de vorba cu François Léotard radios, era plimbat cu masina ministeriala si dadea declaratii corecte. Numai ca, pentru prezidentiabilul nostru, competitia trebuia purtata in tara. A pierdut-o de la inceput, in cadrul Conventiei, facind tot ce i-a stat in putinta sa alieneze conducerea CD. A facut-o incepind cu anuntarea candidaturii sale, fara ca aceasta sa fi fost discutata, anterior, cu ceilalti membri ai Conventiei Democrate. E adevarat ca „tehnica“ se dovedise cistigatoare cu ocazia infiintarii PAC. Numai ca, de aceasta data, Manolescu nu se mai confrunta cu atitudinea idealist-naiva a majoritatii conducerii Aliantei Civice. Ci cu oameni pentru care viata politica avea miza personala. Ca om politic, Manolescu trebuia sa prevada ca liderii partidelor de opozitie nu sufera de atita masochism incit sa ii accepte sfidarea. (Ar fi prea putin sa vorbim in acest caz numai despre lipsa de fair-play din partea lui.)

Dar chiar daca ar fi trecut aceasta etapa, Manolescu nu avea nici o sansa, nici pentru 1992, dar nici pentru 1996, sa cistige in competitia cu Ion Iliescu. Ironiile nu suplinesc efortul imens cerut unui candidat reprezentind jumatate de tara, simpatia literatilor nu descrie sprijinul popular. Ce sustin nu se rezuma la o credinta personala: nici un sondaj facut pina la dizolvarea prin fuziune a PAC nu a indicat ca Manolescu sa fi avut vreo sansa reala.
Cam asa arata istoria la care face trimitere Monica Lovinescu. Ma intreb: lasa oare Jurnalul sansa sa se intrevada bovarismul fundamental al implicarii vedetelor culturale in proiectele politice ale anilor ’90? Sau incapacitatea acestora de a se adapta cerintelor unor atitudini si competente propriu-zis politice? Constituirea unei formatiuni si sustinerea, purtarea ei spre victorie, nu se pot implini in cafenele si la sueta. Unii dintre oamenii de cultura care populeaza Jurnalul Monicai Lovinescu ar fi trebuit sa refuze „jocul de-a politica“.

Caci de cursul vietii politice nu depind doar orgoliile unor impatimiti de propria imagine, ci soarta unor bune milioane de oameni. A existat mereu, in ultimii 14 ani, o diferenta enorma intre miza facaturilor din culisele culturale si miza publica a acestor „facaturi“.
O alta intrebare: este volumul recent al Monicai Lovinescu afectat de inadecvarile notate aici? Jurnalul nu are pretentia de a fi analiza politica a anilor ’90-’93. Nici macar retrospectiva bataliilor culturale care au avut legatura cu reconstructia politica a Romaniei postdecembriste. Ci doar un desen in penita infatisind atitudinea/comportamentul oamenilor de cultura pe care autoarea i-a cunoscut intr-un interval al istoriei la care acestia au contribuit intr-o anumita masura.
Un lucru este sigur: Monica Lovinescu noteaza si povesteste cu indiscutabila buna-credinta. Dar asta nu ajunge. Dupa opinia mea, portretele in penita ale M.L. nu pot fi abstrase din fundalul istoric. Fara o corecta asezare in contextul evenimentelor din perioada 1990-1993, rostul si umanitatea personalitatilor interesante pentru scriitoare isi vor rata conturul.


Paradoxul sinceritatii si al bunei intentii

Poate ca Jurnalul anilor 1990-1993 a fost declarat „Cartea anului 2003“ si datorita impresiei ca s-a obtinut, prin el, o cronica importanta a primilor ani postdecembristi. Acest lucru imi pare doar pe jumatate adevarat. Am aratat, anterior, ca imaginea oferita de carte asupra unor evenimente – din punctul meu de vedere, cheie pentru evolutiile postdecembriste – nu corespunde cu ce s-a intimplat in fapt. Pentru cei care nu au trait deloc, sau au trait doar partial istoria acelor ani, notatiile vor aparea insa ca realitate.
Ne aflam in fata unui paradox al sinceritatii si al bunei intentii. Jurnalul demonstreaza ca notarea fidela a experientei proprii nu asigura doar prin ea accesul la fapte. Si ca inregistrarea a ceea ce ajunge la tine, a gindurilor si a parerilor, nu inseamna cunoastere. De ce a renuntat Monica Lovinescu la verificarea informatiei? Sa exprime optiunea pentru o inregistrare ne-amendata a intimplarilor dorinta de-subiectivarii? Sa fi fost eliminata judecata post factum pentru a pastra spiritul vremii? Cred ca solutia este la polul opus: numai elaborarea, numai cenzura radicala a experientei – niciodata inocente – vor recupera fresca timpului.

Volumul Monicai Lovinescu vorbeste insa deplin despre autoare: despre scriitoare; despre caracterul ei, pe care il consider exemplar; despre tezele si antitezele ginditoarei. Citez una dintre profesiunile sale de credinta, leitmotiv al Jurnalului: „Ma indigneaza sincer tratamentul diferentiat aplicat fascismului si comunismului. Pentru primul, Nürnberg si, pina ieri-azi, procese Barbie sau Touvier. Pentru al doilea, mirarea cam dispretuitoare ca in Est s-ar putea cineva gindi la un proces al comunismului“ (p. 227).
Daca in fiecare nou an, cu fiecare noua carte, Monica Lovinescu va fi si mai citita, si mai iubita, vom putea spune ca societatea romaneasca face o exceptie de la obiceiul ei de a-si trada marile caractere.