Singur, prin deşertul Atacama

Interviu cu Alin TOTOREAN

Autor: Robert DICULESCU, UN Cristian | Categoria: Focus | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Expediţionar şi fotograf, Alin Totorean şi-a luat inima-n dinţi şi, după 20 de ani de speologie, a pornit în expediţiile visate: Mongolia, Anatolia-Turcia, India, Maroc, Bolivia. În 2008, a traversat deşertul Atacama din Chile. De unul singur. O expoziţie cu fotografii din această traversare poate fi văzută în aceste zile la Cărtureşti.

De unde pasiunea pentru speologie?

În Arad, înainte de a mă muta la Bucureşti, lucram la televiziunea locală. Mergeam pe munte, în peşteri, filmam. Totul a început la 14 ani, cînd am fost prima dată pe munte într-o excursie adevărată. Eram mai mulţi copii şi cei maturi ne-au povestit ce înseamnă muntele. Am fost pe crestele Retezatului, considerat cel mai frumos masiv muntos din ţară. Decorul şi poveştile acelor oameni, speologi amatori, m-au fascinat. După trei săptămîni, eram deja cu ei în Apuseni şi-am intrat în primele peşteri. Fiind minor, părinţii mei au trebuit să semneze la notar că-s de acord cu expediţiile. A fost ceva scandal, am şi plîns, numai să mă lase. Le-am zis că, decît să mă duc în discoteci, mai bine mă duc sîmbăta şi duminica în aer curat, în natură. M-au lăsat. Şi de-atîţia ani de cînd umblu pe munte şi prin peşteri, nu mi-am rupt niciodată piciorul, nu mi-am spart capul, cîte-o julitură, da’ în rest nici un accident.

Cum te-ai decis să pleci singur în expediţii?

Am avut o dorinţă: să călătoresc. Din 2001, mi-am dorit să fac altceva în viaţă. Intrasem în rutina obişnuită. Serviciu, casă. Aveam propria firmă, dar eşti mai ocupat cu propria firmă decît dacă eşti angajat undeva. Mă săturasem. Am zis să fac ce-mi place, pentru că ajungi să-mbătrîneşti, tragi linie, şi pentru sufletul tău n-ai făcut mare lucru. La pensie nu mai poţi să descoperi nimic din cauza vîrstei. Fiind pasionat de călătorii, de speologie şi de dorinţa de a descoperi, am zis că poate sînt şi alţii care vor să călătorească şi nu au posibilitatea, dar aş putea eu să le-aduc informaţiile respective. Am iniţiat un proiect personal, „Descoperă-ţi semenii“, care înseamnă să călătoresc prin locuri mai puţin cunoscute, să întîlnesc oameni despre care nu se ştie la noi mai nimic, să văd ce se-ntîmplă în acele locuri, ce fac acei oameni, şi cu toate aceste informaţii să vin acasă, să le prelucrez şi după aceea să le împărtăşesc tuturor, pe diverse căi. Asta înseamnă să fac expoziţii de fotografie, proiecţii multimedia, să dau interviuri, să scriu pe site (www. wildtrack.ro). Distribui informaţia pe toate căile posibile şi satisfacţia mea e că aduc ceva nou, ce nu poate fi găsit aşa uşor. Nu se ştie ce înseamnă o zi din viaţa unei familii mongole, nu se ştie cum arată deşertul Atacama, spre exemplu.

Totuşi, de ce singur?

Marea majoritate a celor din jurul nostru caută siguranţa zilei de mîine. Ei bine, aceste expediţii nu aduc această siguranţă. Am investit mult, nu este un job sau o activitate care să-ţi aducă nişte bani siguri. Am acceptat aceste dezavantaje şi am mers la risc. Am lucrat, între timp, în ţară şi tot ce cîştigam investeam în echipamentul necesar expediţiilor. Bugetele de călătorie sînt destul de reduse. În Mongolia, în 2003, am plecat cu 700 de dolari; 400 de dolari m-a costat biletul de tren dus-întors, prin Moscova. Iar cu restul de 300 de dolari m-am descurcat printre nomazii mongoli, timp de două luni şi jumătate.

Cam ce conţine şi cît cîntăreşte bagajul tău de expediţionar?

Cîntăreşte mult, mai ales cel foto, de care nu mă despart. Mai bine renunţ la ceva mîncare sau la haine. Aparatele, obiectivele, trepiedul cîntăresc cam 10 kilograme. În Atacama, n-am mai luat cortul cu mine, ştiind că nu plouă. Altfel, am ceva haine, sacul de dormit, echipament tehnic divers, lucruri de igienă, mîncare, o mică trusă sanitară (de care încă nu prea m-am folosit, spre norocul meu) şi alte obiecte necesare. În total se adună peste 30 de kilograme.

Cum îţi alegi destinaţiile?

Vreau să fie locuri deosebite, despre care nu se cunoaşte mai nimic (despre Atacama nici măcar pe Net n-am găsit fotografii) şi unde să fie oameni interesanţi. Mongolia mi-a căzut cu tronc, după ce citisem o carte scrisă de Viorel Sălăgean, Meridianul albastru. În această carte se povestea despre oamenii aceia minunaţi ai stepei şi mi-am zis că Mongolia va fi prima mea destinaţie, atunci cînd voi avea ocazia să plec în străinătate. Am avut şi noroc, am cunoscut, prin intermediul doamnei Rodica Pop, consulul onorific al Mongoliei la Bucureşti, o mongolă care a făcut facultatea aici, în România. M-a preluat în Ulan Bator, m-a ajutat să-mi prelungesc viza şi m-a pus în temă despre ce înseamnă Mongolia. De exemplu, în iurtă, între scheletul de lemn şi bucata de pînză vedeam mereu o frînghie. Am crezut că e un simbol religios. Ei bine, mongolii folosesc frînghia cînd e furtună foarte mare. Toţi cei din familie se ţin de frînghie, ca să nu zboare iurta, pentru că e aşezată pe pămînt şi nu e ancorată de nimic.

Cum ai interacţionat cu oamenii?

Am învăţat să mă descurc în orice ţară, chiar dacă nu ştiam limba. La fel a fost în Mongolia, în Bolivia sau în Chile. Lucram împreună cu cei ai locului şi mă integram în familiile respective. În Mongolia, am stat la mai multe familii, la una am rămas chiar zece zile. Mi-am pus cortul lîngă iurta lor, le-am arătat pe calendar că vreau să stau zece zile la ei. În fiecare dimineaţă, mă trezeam ultimul, pe la 7.30, ei se trezeau de la 4.30 sau 5.00. Aveau 500 de oi, vreo 50 de cai, 30 de vaci, capre nici nu mai ştiu cîte, erau o familie înstărită pentru zona respectivă. Primul lucru pe care-l făceam era să curăţ în ţarcul oilor. Dura cam o oră şi jumătate, apoi mergeam la micul dejun, un fel de langoş cu carne, nişte brînză şi un ceai, ceai fiert în lapte, cu sare şi puţin unt. Acelaşi tip de ceai ca-n Tibet. În restul zilei, participam mai departe la toate treburile gospodăreşti.

Ai de gînd să te-ntorci la ei?

M-aş duce în aceleaşi locuri în care am fost, am făcut fotografii, mai ales copiilor, şi-aş vrea să le duc să le vadă. Locurile pe unde am umblat sînt nevizitate de turişti, oamenii sînt primitori, nu ca la noi. Nici nu ajungeam bine la cîte-o iurtă, şi alergau în calea mea cu un ceai fierbinte şi cu cîteva bucăţi de brînză în farfurie. La fiecare iurtă se-ntîmpla la fel. M-aş duce şi la fermierii de lîngă Ellora, la pantofarii din Jodhpur sau la pescarii din Kerala, toate, locuri din India. Acolo m-a interesat viaţa de zi cu zi, viaţa de stradă. Nu mi-am propus să mă comport ca un turist: merge, face poze, se uită ca la o grădină zoologică. N-am nici o fotografie din India, cu oameni care urinează pe stradă. Vreau să scot în evidenţă chestii interesante, cu care pot face o prezentare. Nu mă pot duce într-o şcoală şi să arăt numai mormane de gunoaie sau aurolaci. Vreau să mă apropii de oameni. În India, totul se-ntîmplă pe stradă, sînt cei care oferă tot felul de servicii sau meşteşugarii. Intram în vorbă cu ei, mă aşezam lîngă ei. Cu pantofarii am stat pe lădiţe, le luam un fruct, ceva de mîncare. Şi după trei zile m-au chemat la ei în familie. Era un efort să cumpere carne, îmi dădeam seama că nu cîştigau mai nimic toată ziua. Dar au cumpărat carne de pui cu orez. Nu m-am sfiit să mă aşez pe singurul pat şi să-i privesc cu respect pe fiecare. M-am obişnuit cu astfel de lucruri... acesta mi-e stilul de a călători.

Cîţi bani ţi-au trebuit în India?

Pentru India au fost 2.500 de euro pentru 5 luni, din care 750 de euro, biletul de avion. Scăzînd şi taxele de filmare şi pe cele de intrare în diverse temple şi palate, nu mi-a mai rămas prea mult pentru traiul zilnic. M-am dus într-o zi de luni la peşterile de la Ellora şi n-am ştiut că sînt închise. Aşteptam autobuzul, şi opreşte o motocicletă lîngă mine. Şi un bătrînel mă-ntreabă în engleză ce fac. I-am spus cine sînt şi ce vreau, după care m-a întrebat: Nu vrei să vii cu noi să vezi satul? Aveam cameră video de 5.000 de euro în geantă, camera foto, riscul era mare, dar mi-am zis că-s reporter şi că trebuie să-mi asum riscurile. M-am dus la el acasă, am mîncat, mi-a arătat şcoala, s-au strîns în jurul meu ca la bîlci, eram o ciudăţenie. Majoritatea te întreabă de unde eşti şi cum te cheamă. Nici nu prea ascultau ce le spun sau nu reţineau, asta e clar, dar mă-ntrebau rapid: cum te cheamă şi de unde eşti. Iar eu răspundeam fiecăruia, cu zîmbetul pe buze.

Cum a fost în Atacama?

Mai greu decît mă aşteptam. Am ajuns la Portada pe 15 ianuarie, undeva lîngă Tropicul Capricornului, la marginea deşertului, pe malul Pacificului. Acela a fost punctul de pornire. Am ales să traversez cea mai lată porţiune a deşertului, printr-un loc sălbatic, nepopulat. Privisem acasă nişte poze din satelit, totul părea relativ uşor. Pe teren, însă, am văzut că nu era chiar aşa. Am dat peste întinse zone vălurite, cu înălţimi de 2-300 de metri şi toată ziua am urcat şi am coborît. Iar pe traseu au mai apărut şi alte dificultăţi naturale. Aveam gps, în care pusesem cîteva puncte de longitudine şi punctul de final: vîrful Cerro Legia, spre graniţa cu Argentina, la trei sute şi ceva de kilometri distanţă. Toată munca a fost de explorare. Ajungeam pe cîte o înălţime, îmi creionam traseul pe mai departe, mergeam de la 8 dimineaţa la 8 seara. Uneori am făcut doar 10 kilometri pe zi, din cauza terenului foarte accidentat, dar au fost şi zile cînd am parcurs chiar 30 de kilometri, mergînd pe cîmpuri de grohotiş sau pe terenuri nisipoase, dar relativ plate.

Cum te-ai descurcat cu apa?

Era drămuită. De la un consum normal de 8-9 litri, la temperatura de 50 şi ceva de grade în plin soare, beam doar 2 sau 3 litri. Punctele de realimentare nu mai existau. Figurau pe hărţi, dar realitatea a fost alta. Toată perioada am fost deshidratat. Subnutrit, la fel, pentru că am mîncat numai arahide, stafide şi ceva lapte praf. Arahidele au calorii şi ceva proteine, dar nu sînt alimente complete. Ajungi să ai carenţe. Dar am făcut faţă. Pe lîngă căldura extremă, mîncarea şi apa puţină, cel mai dificil a fost să car în spate 40 de kilograme, de dimineaţă pînă seara. Pe 4 februarie, la ora 16.30, eram la 5.793 metri, în vîrful ales de mine pentru finalul traversării. În jur aveam vreo 7-8 conuri vulcanice, cu puţină zăpadă pe vîrf..., deasupra, un cer de un albastru intens..., era un decor de vis. Iar sufletul mi-era plin de bucurie: traversasem Atacama!

Ce intenţionezi cu toată arhiva?

Cu ceva timp în urmă, am început proiecţiile multimedia şi expoziţiile itinerante de fotografie. Merg cu plăcere peste tot pe unde sînt invitat să povestesc despre cele văzute şi trăite în peregrinările mele. În Mongolia, am plecat cu 700 de dolari, atît am putut strînge. Pentru Atacama, am avut 3.500 de euro. E o diferenţă. Sînt încrezător că voi primi sprijin şi pe mai departe. Pentru că asta încerc să le explic potenţialilor sponsori: sînt în contact cu elevi şi studenţi, merg în şcoli, în facultăţi, particip la colocvii ale geografilor, fac prezentări pentru publicul de toate vîrstele. Sînt corespondent special al revistei Terra Magazin, care are un tiraj de 130.000 de exemplare pe lună. Contează. Eu merg spre social. Sînt acei expediţionari români atraşi de Himalaya şi de vîrfurile înalte. Urcă pe acele vîrfuri, e o performanţă personală, sportivă, fizică, de toată lauda, dar nu aduc aşa de multă informaţie, povestesc doar aventura. În fiecare călătorie încerc să am părţi semnificative de aventură şi de provocări, cum a fost acum în Chile, cînd am traversat deşertul Atacama pe jos, dar să stau şi printre oameni, să le cunosc obiceiurile. După Atacama, am fost în Bolivia special pentru asta. Eu merg pe jos. Pe unde am ajuns, în Atacama, au fost zone în care nu se poate ajunge cu maşina. Luînd la pas şi Mongolia şi multe alte locuri, vezi amănunte care-ţi scapă în goana unei maşini sau a unei motociclete. De-aceea merg pe jos şi fac muncă de explorare. Chiar în următoarea expediţie, la mijlocul lui decembrie, voi avea 1.050 de kilometri de parcurs, şi asta numai pe jos. Voi traversa un deşert, voi trece peste nişte munţi, va urma un platou stîncos, iar la final, o mlaştină. Va fi cea mai complexă expediţie românească, cel puţin din ultimul an.

Recomanda articolul prin:

OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune