„Singurătatea este răul epocii moderne“. Interviu cu Luis Leante, laureatul Premiului Alfaguara de Novela 2007

Autor: Luminiţa VOINEA-RĂUŢ | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Singurătatea este răul epocii moderne“. Interviu cu Luis Leante, laureatul Premiului Alfaguara de Novela 2007

Cine sînteţi dumneavoastră, domnule Luis Leante?

Sînt un scriitor de 40 de ani, care a început să publice la 20, cînd era la universitate. Am publicat o duzină de cărţi: povestiri şi romane, două dintre ele fiind pentru copii. Dar mai ales mă consider un cititor care, din cînd în cînd, renunţă la citit în favoarea scrisului. De mai bine de două decenii sunt profesor de latină într-un liceu din Alicante.

Cum aţi descoperit Sahara Occidentală şi cum aţi scris romanul Mira si yo te querré (Cît te mai iubesc)?

Am descoperit Sahara în 2001, cînd am făcut o călătorie în taberele de refugiaţi saharieni din Tinduf. Împreună cu 35 de studenţi, le-am dus material şcolar şi medical. Am descoperit în aceste tabere aproape 300.000 de oameni care trăiesc în condiţii precare de mai bine de 30 de ani. Pînă în 1975 au trăit în Sahara Spaniolă, fiind vorba la acea dată de ultima colonie spaniolă. În 2002 am fost pentru a doua oară acolo. De astă dată, am descoperit deşertul şi duritatea vieţii în acel loc. M-am hotărît atunci să scriu o carte în care să relatez evenimentele care i-au determinat pe mulţi saharieni să-şi părăsească ţara pentru a scăpa de invazia Marocului şi a Mauritaniei.

Cît din această carte e realitate şi cît ficţiune?

Jumătate-jumătate. Povestea de iu-bire dintre Santiago şi Montse e ficţiune, chiar dacă există în această poveste şi date reale. Descrierea vieţii saharienilor din 1975 pînă în prezent e povestită aşa cum am auzit-o din gura protagoniştilor ei.

Cum trăieşte astăzi poporul saharian? Cred că ar fi interesant, pentru cititorii români, să detaliaţi puţin subiectul. Există speranţa ca lucrurile să se schimbe acolo?

Din 1975, saharienii care au fugit din ţara lor, adăpostindu-se în Algeria, trăiesc exclusiv din ajutoare internaţionale. Se instalează în Hammada, una dintre cele mai aride zone ale deşertului. Trăiesc în corturi ca ale păstorilor nomazi, dar şi-au construit şcoli şi spitale. Sînt împărţiţi în patru tabere, foarte bine organizate, pentru a putea supravieţui. Femeile reprezintă motorul vieţii în aceste tabere. Ele se întîlnesc în adunări: iau decizii importante în privinţa vieţii cotidiene şi apoi le duc la îndeplinire. Copiii sînt şcolarizaţi cu toţii, iar unii dintre ei îşi petrec verile în Spania. Tinerii studiază de obicei în alte ţări, dar ulterior se întorc înapoi în tabere spre a-şi valorifica acolo cunoştinţele acumulate. Cît priveşte speranţa ca lucrurile să se schimbe, adevărul e că aceasta dispare pe zi ce trece. Aproape că nu s-a schimbat nimic în ultimii treizeci de ani. Există alte conflicte în lume care au atras atenţia mass-mediei, iar tăcerea e cel mai mare duşman al saharienilor.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit în carte, printre alte lucruri, a fost modul în care se trăieşte singurătatea în două medii atît de diferite. În Europa, protagonista suferă o depresie severă cînd rămîne singură (fără fiică, fără soţ), în Africa, bătrînul poreclit „Diavolul“ rămîne şi el singur (văduv, bolnav). Puteţi aprofunda ideea aceasta: singurătatea trăită în două medii atît de deosebite?

Eu cred că singurătatea este răul epocii moderne. În cazul saharienilor, singurătatea face parte din viaţa lor de secole. În mod tradiţional, ei erau păstori, care-şi petreceau lungi perioade de timp departe de casă. Bărbaţii făceau cale lungă cu animalele lor, în căutarea apei şi a hranei, iar femeile rămîneau singure acasă, îngrijind copiii. În Europa, omul se înconjoară de tot felul de lucruri ca să-şi umple viaţa, dar în final descoperă că singurătatea e în el însuşi. Singurătatea este la fel în orice parte a lumii, dar felul în care este ea trăită, şi mai ales asumată, diferă de la o persoană la alta. Saharianul ştie să se bucure de singurătate, în vreme ce europeanul se prăbuşeşte, face depresii şi crize. Romanul reflectă aceste două abordări, arătîndu-ne modul în care persoanele se adaptează la diversele manifestări ale singurătăţii.

Există o generozitate şi o comunicare între saharieni pe care uneori nu le descoperi în lumea „civilizată“. Cum aţi receptat pe propria piele această gamă de sentimente?

Solidaritatea, generozitatea şi ospitalitatea sunt cele trei calităţi fundamentale în cultura sahariană, influenţate de religia lor. Cînd am mers prima oară în Sahara, credeam că voi duce acolo ajutoare celor aflaţi într-o situaţie limită. Dar cînd am revenit în ţară, am înţeles că primisem mult mai mult decît dădusem. Saharianul te primeşte în jaima – adăpostul – lui ca pe un frate sau fiu, chiar dacă te vede pentru prima oară în viaţă. Nu numai că-ţi dă tot ce are, dar îţi oferă mai ales prietenia lui, fără să-ţi ceară nimic în schimb. E foarte greu de înţeles aşa ceva în lumea occidentală în care trăim, unde fiecare se luptă să supravieţuiască, fără să mai ţină cont de lupta celorlalţi. În existenţa saharienilor există anumite valori pe care o să le împărtăşim şi noi într-o bună zi, dar care deocamdată ni se par de neînţeles.

Cum se desfăşoară o zi în aceste tabere? Spuneaţi că aţi însoţit un grup de studenţi. Ce a însemnat pentru ei această experienţă?

În taberele sahariene practic nu ai ce face. Oamenii se trezesc foarte devreme şi pregătesc ceaiul. Copiii merg la şcoală, iar femeile au grijă ca în jaime să fie curat şi ordine. Bărbaţii au fost pe front cît a durat războiul cu Marocul, dar în 1991 s-a semnat un armistiţiu, iar de atunci se ocupă de puţinele animale pe care le au. Cea mai mare parte a zilei şi-o petrec în jaimele rudelor şi prietenilor. Timpul se scurge cu totul altfel în deşert. Zilele sunt toate identice, cu puţine surprize. Studenţii care au fost cu mine în Sahara n-au uitat pînă în ziua de azi acea experienţă. Pot spune, fără să exagerez deloc, că acel voiaj i-a schimbat definitiv. Şi acum mă întîlnesc cu unii dintre ei şi, după şapte ani, îmi spun cît de dură şi de frumoasă a fost acea călătorie. Cred că au învăţat să aprecieze altfel viaţa pe care o duc în Spania. Înainte de acel drum, li se vorbise exact despre acele evenimente care fac parte din istoria Spaniei, evenimente necunoscute sau uitate de mulţi dintre noi; în felul acesta, au aflat mai multe despre saharienii care trăiesc de atîta timp abandonaţi în deşert. O lecţie de istorie care nu se uită.

În ultimele pagini ale cărţii, eroina principală primeşte un cadou cu semnificaţii aparte, „trandafirul deşertului“. Este un gest emoţionant, care ascunde o întreagă viaţă. Ce reprezintă acest „trandafir al deşertului“ pentru un saharian?

Trandafirul deşertului e nisipul cristalizat care ia forma unui trandafir cu petale. Trebuie să treacă secole întregi pentru înfăptuirea acestei minuni ce simbolizează scurgerea timpului şi frumuseţea. Cînd un saharian îţi dăruieşte acest „trandafir al deşertului“, îţi oferă lucrul cel mai frumos din ţara lui. E un mod de a-ţi oferi prietenia şi încrederea lui. E ca şi cum ţi-ar încredinţa sufletul pămîntului, întrupat în pietrele acelea de o frumuseţe rară.

Citesc undeva că în fiecare an are loc un eveniment sportiv umanitar: Maratonul Saharei, sub patronajul Fundaţiei Last Lap. O competiţie în deşert pentru strîngere de fonduri. Ce ne puteţi spune despre acest eveniment?

Da, sunt cîteva evenimente care încearcă să atragă atenţia lumii întregi asupra situaţiei dramatice a acestor oameni: Maratonul Saharei, un festival internaţional de film desfăşurat în aprilie, precum şi alte activităţi. În aceste cazuri, nu doar banii strînşi sînt importanţi, ci faptul că aceste evenimente trezesc interesul pentru cauza lor.

Cît te mai iubesc a primit Premiul Alfaguara în 2007. Preşedintele juriului, Mario Vargas Llosa – cu care m-am întîlnit în zilele decernării premiului la Madrid –, mi-a recomandat cu căldură această carte şi mi-a comentat un detaliu. Afirma Vargas Llosa că în momentul anunţării premiului, dvs. aţi fost extrem de surprins; atît de uluit cum nu mai văzuse niciodată un scriitor la anunţarea primirii unui premiu. Cum funcţionează decernarea acestui premiu în Spania?

Într-adevăr, a fost o surpriză greu de digerat. Premiul e organizat de grupul editorial Alfaguara, la el participînd romane nepublicate încă, din Spania şi din toate ţările Americii Latine. În 2007 au fost aproape 700 de participanţi, printre ei figurînd şi scriitori importanţi. Probabilitatea de a-l cîştiga era, realmente, foarte mică. Dar într-o vineri, pe la prînz, a sunat telefonul şi am auzit glasul lui Mario Vargas Llosa anunţîndu-mă că am cîştigat premiul. A durat un timp pînă să reacţionez.

Înţeleg că, după publicarea cărţii, aţi fost invitat în America şi în America Latină pentru a o promova. Cum se promovează o asemenea carte premiată şi ce a însemnat pentru dvs. această experienţă?

Promovarea literară în America Latină şi în Statele Unite a fost o adevărată sărbătoare literară. În multe dintre aceste ţări, acesta este cel mai prestigios premiu literar. Am străbătut 18 ţări, am participat la tîrguri de carte, dezbateri, cenacluri. Contactul cu publicul a fost extraordinar. A fost o ocazie formidabilă de a vedea care este situaţia social-culturală de pe continentul latino-american.

În ce limbi s-a tradus cartea pînă acum? Oare şi în arabă, pentru a putea fi citită de saharieni? Prin răspîndirea cărţii, şi dumneavoastră i-aţi salvat într-un fel de uitare.

Deocamdată cartea nu se va publica în arabă, dar saharienii cred că au citit-o, fiindcă spaniola este a doua limbă a lor după hasania, care este un dialect arab. Pînă în prezent, cartea este tradusă în română, italiană şi portugheză, dar în următoarele luni va apărea şi în germană, coreeană, franceză, lituaniană, maghiară, rusă, croată, greacă, letonă, poloneză, daneză, turcă, olandeză, cehă şi slovenă.

Proiecte viitoare?

Lucrez acum la un roman care sper să apară în 2009. Încă nu are un titlu definitiv. Aproape întotdeauna mă hotărăsc la sfîrşit. În plus, tocmai am publicat o carte pentru copii care se numeşte Revoltă în Noua Granada.

5 iulie 2008

Luis Leante s-a născut în Caravaca de la Cruz (Murcia) în 1963.

Absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea din Murcia, în prezent este profesor de latină în Alicante. A cultivat diverse genuri literare: povestire, teatru, roman, poezie, eseu, etc. A realizat scenarii cinematografice, iar cîteva dintre povestirile lui au fost ecranizate. Povestiri publicate: El último viaje de Efraín (1986), El criador de canarios (1996) şi romane: Camino del jueves rojo (1983), Paisaje con río y Baracao de fondo (1997), La Edad de Plata (1998), El canto del zaigú (2000), El vuelo de las termitas (2003, 2005) şi Academia Europa (2003). A obţinut premii pentru poezii, povestiri şi romane.

Pe 8 martie 2007, la Madrid, un juriu prezidat de Mario Vargas Llosa, şi alcătuit din José Luis Cuerda, Santiago Gamboa, Juan González, Mercedes Monmany, Francisco Martín Moreno şi Claudia Piñeiro au selectat, dintre sute de manuscrise, romanul Mira si yo te querré de Luis Leante, conferindu-i Premiul „Alfaguara“ pentru roman pe 2007.

„Juriul a apreciat forţa expresivă cu care sînt descrise peisajele şi existenţa în ultima colonie spaniolă din Africa, devenite scena unei poveşti de iubire care marchează viaţa protagoniştilor.”

Versiunea românească este în curs de apariţie la Editura Vellant.

Recomanda articolul prin: