OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Brindusa Armanca
Media culpa
Editura Curtea Veche, Seria „Actual“, Bucuresti, 2006, 454 p.

Mircea Vasilescu
Europa dumitale. Dus-intors
intre „noi“ si „ei“
Editura Polirom, Colectia „Ego. Publicistica“, Iasi, 2007, 330 p.

Ca sa faci ziaristica in Romania postcomunista e nevoie de un dram de curaj si inconstienta ori, pe plan contrar, de o doza solida de ipocrizie. Peisajul presei romanesti actuale este, in multe privinte, descurajant. Fara a generaliza pe nedrept, putem spune ca predomina goana dupa non-subiecte, invalmaseala relatarilor, a opiniilor si a atacurilor ori pasiunea unora de a emite sentinte memorabile despre orice, ca semn al unei expertize in toti si in toate. Curajul si inconstienta ramin in continuare ingredientele necesare pentru jurnalismul de calitate, chiar daca nu o data sint sufocate de balastul celorlalti, menit sa mentina o situatie de pseudoprofesionalism, in care pseudoziaristii se simt in largul lor.
Articolele de ziar ori de revista, adunate in paginile unuia si aceluiasi volum, reprezinta, la prima vedere, o tentativa de a depasi conditia de scrib al momentului. Caci jurnalistul, prin insasi natura sa, nu isi prea poate permite sa indrazneasca sa aspire la mai mult decit la a fi citit sub presiunea evenimentelor cotidiene, ziarul fiind lasat apoi pe bancheta de tren ori pe scaunul din tramvai.

Intelectualul-jurnalist si jurnalistul-intelectual
Exista, insa, in Romania mai cu seama, dar nu numai, un tip aparte de jurnalist: intelectualul-jurnalist. intii de toate, el trebuie deosebit de jurnalistul-intelectual. Cel din urma, convins de importanta pe care i-o da aparitia propriului nume intr-un cotidian, crede ca a scrie si a expune opinii mai degraba de duzina il califica, automat, la un binemeritat loc in galeria ingrijitorilor morali ai natiunii. Totusi, trebuie spus ca superficialitatea camuflata de capacitatea de a jongla cu termeni nu are cum fi semn al unei consistente de continut ori al aptitudinii de a tine la principii fara a cadea in rigiditate si inchistare.

Intelectualul-jurnalist vine in jurnalistica avind un capital cultural si social deja acumulat. Adeseori se rezuma doar la a scrie editoriale sau articole de opinie. Se numeste, atunci, mai degraba analist. Dar nu intotdeauna. Cazul Brindusei Armanca sta marturie ca exista si exceptii.
Din 1990 incoace, Brindusa Armanca „face presa“ cu dezinvoltura, fie ca este vorba de presa regionala banateana, de saptaminalul 22 ori de articolele din Ziua. Ceea ce o evidentiaza din primul moment este capacitatea, fara scaderi in valoare, de a face jurnalism de investigatie si de a scrie articole de opinie ori de a lua interviuri (nu gasim interviuri in Media culpa, dar colectia ziarului Ziua contine „dialogurile esentiale“ ale ziaristei cu diferite personalitati culturale ori politice). Astfel, reunirea in volum a unor texte dedicate foii de ziar are o semnificatie care depaseste pura inscriere a unui nume de autor pe o carte.

O lectura originala a istoriei autohtone postdecembriste
Volumul in cauza ofera prilejul unei lecturi originale a istoriei autohtone postdecembriste. Media culpa furnizeaza o imagine consistenta a Romaniei de dupa 1989, punctind locuri si momente extrem de importante pentru evolutia catre Romania anului 2007, unele dintre ele trecute in uitare. Timisoara ca loc geometric al sperantelor si dezamagirilor noastre, razboiul din fosta Iugoslavie si reflectia sa in temerile noastre (caci nimic nu se reflecta in benzina), scandalul de la liceul Sf. Sava de acum citiva ani, cind niste absolventi de liceu au pus punctul pe „i“ in privinta tarelor sistemului educational de la noi, aceleasi astazi ca ieri si ca alaltaieri, starea jurnalismului autohton – Brindusa Armanca a scris despre toate acestea, generind astfel un tablou bine conturat, dar necesarmente subiectiv (nici nu se putea altfel) al societatii in care traim, ceea ce, vorba blogului, ne ocupa tot timpul.
Aici e cazul sa introduc si o alta sugestie de lectura, aparent fara prea multe legaturi cu Media culpa a Brindusei Armanca. La Polirom, in colectia „Ego. Publicistica“, a aparut volumul Europa dumitale, semnat Mircea Vasilescu, redactor-sef la Dilema veche. Axindu-se pe tema obsedanta a integrarii in Europa, a Europei din Romania si a Romaniei din Europa, articolele lui Mircea Vasilescu se constituie intr-o oglinda a Romaniei celei mai recente, suprasaturata de preocuparea chinuitor-jemanfisista (pentru ca aici, la portile Orientului, o stim deja, totul este luat à la légère...) a identitatii noastre.

Modul in care s-a construit identitatea societatii romanesti postcomuniste este prezent mereu, in fundal, in volumul Brindusei Armanca. intre trecutul comunist si prezentul tranzitional, intre Proclamatia de la Timisoara si contrabanda cu carburanti pornind tot de pe malurile Begai, societatea in care traim cu mai mult sau mai putin entuziasm si-a conturat, de bine sau de rau, o identitate.
Identitatea in cauza este cea a „Europei dumitale“, a vesnicei pendulari intre „ei“ si „noi“, a schizofreniei care face sa coexiste cu candoare si aroganta pe de-o parte complexe de inferioritate, iar pe de alta complexe de superioritate. Tabloul insa arata asa cum este, cind impresionist, cind expresionist, cind abstract, cind pasunist, cind pastisizant, cind plin de monstrii lui Bosch, cind in cautarea clasicismului pierdut, cind refuzind orice urma de traditie – iar toate acestea se datoreaza si mass-media. Titlul volumului Brindusei Armanca, Media culpa, este pur si simplu perfect.

Marota Europei
Mircea Vasilescu observa si el rolul pe care il joaca televiziunile si presa scrisa in conturarea modului in care societatea se raporteaza la teme „europene“. Ca si Brindusa Armanca, insa, si Mircea Vasilescu respira amplu in peisajul jurnalistic, diagnosticind nu doar starea presei, dar, mai mult de-atit, starea noastra si a alor nostri, in sens larg. Abuzul de Europa, obositor de la un punct incolo, isi are explicatia cea mai pertinenta. (Nu, nu aceea a faptului ca rubrica lui Mircea Vasilescu din Dilema veche este „dedicata problemelor integrarii europene“).

Concret: „Europa“ ne-a obsedat mereu, de la Dinicu Golescu incoace. Chiar si in perioada ceausista, „Europa“ era mereu acolo, rostita ori nu, oferindu-ne prilejuri de identificare mai mult sau mai putin binevenita.
Faptul ca Europa a ramas la noi, acum ca si atunci, o marota prezenta in toate discursurile, nu este insa de bun augur. Iar marota, in sensul sau initial, denumea toiagul nebunului de la curtile regilor si ale marilor seniori. Europa „noastra“, care este mai mult a „noastra“ decit este „Europa“, are ceva din acest sceptru al bufonului – problema este ca nu vrem sa fim bufoni. Articolele lui Mircea Vasilescu puncteaza aceasta situatie bufonistica, cu tragismele si hazurile ei, se bucura de materialul pe care il ofera unui spirit critic, dar caruia nu-i lipseste umorul. Cu toate acestea, tristetea din spatele afirmatiei: „Deocamdata, asa sintem“ nu are cum sa fie negata.

Culpa media si jurnalistul de cursa lunga
Am avut o revolutie difuzata live, am avut, in fapt, o revolutie facuta cu televizorul, avem acum o societate construita prin intermediul televizorului. Nu e vorba aici de intrebari fundamentale ori de a afla daca societatea modeleaza presa ori invers – raportul dintre cele doua este, de cele mai multe ori, bidirectional. Aceasta insa nu trebuie sa conduca la tactici de genul ascunsului dupa deget. Daca exista o mizga pe peretii containerului Romania – si exista fara doar si poate –, mass-media au o culpa aparte in dezvoltarea ei. Doar ca Media culpa va ramine cel mai probabil doar un titlu de carte, caci media nu par a fi dispuse sa-si faca mea culpa.
Alergatorul de cursa lunga din filmul clasic al lui Tony Richardson era un tinar care alegea sa infrunte autoritatea. Jurnalistul de cursa lunga din presa romana de astazi alege, la rindul sau, sa sfideze cu inteligenta o ordine cu mult prea multe hibe. Cu toate acestea (sau poate tocmai din aceasta cauza), este mai degraba singur. Intelectualul-jurnalist care stie despre ce vorbeste/scrie si care o face bine pierde mereu prim-planul in fata jurnalistului-intelectual cu privire incrincenata ori cu fals umor. Amindoi sint parte a aceluiasi tablou, dar calitatea culorii nu este aceeasi.