OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De fiecare dată cînd dispare un om exemplar prin rectitudine morală, rezerva de demnitate a naţiunii suferă o pierdere irecuperabilă. După plecarea seniorului Corneliu Coposu, în 1995, un alt fost locatar de rang înalt al coloniei penitenciare româneşti se retrage, discret, din scenă. Constantin Ticu Dumitrescu a murit răpus de cancer. Bolnav, dar nu obosit. Ticu Dumitrescu nu şi-a abandonat niciodată proiectul de a face lumină în memoria mutilată a conaţionalilor, deşi falşi prieteni laolaltă cu inamici ideologici declaraţi i s-au pus, constant, de-a curmezişul. În calitate de senator creştin-democrat, a iniţiat un proiect de lege care urmărea deconspirarea Securităţii şi care i-a speriat prin radicalism chiar şi pe unii dintre foştii colegi de Gulag. Rezultatul – o lege amputată şi o instituţie, Consiliul Naţional De Studiere a Arhivelor Securităţii, faultată sistematic şi condamnată la eşec. Constantin Ticu Dumitrescu nu a dezarmat şi a ales să se războiască singur cu SRI şi cu celelalte instituţii legatare ale Securităţii pentru dosarele fostei poliţii politice. A vorbit despre nevoia ierarhizării culpei şi a demascării, în primul rînd, a ofiţerilor de Securitate, nu a informatorilor sau a colaboratorilor acesteia. Împotriva lui s-au ridicat întîiul lustrabil al ţării, Ion Iliescu – adversarul intratabil al desecretizării arhivelor Securităţii –, dar şi cei care confiscaseră fraudulos tema anticomunistă de la dreapta ţărănistă intrată în agonie.

 

Cînd Ticu Dumitrescu se pregătea să preia, legitim, şefia Colegiului CNSAS, democraţii lui Traian Băsescu au operat un desant spectaculos, încercînd să-l aducă pe Corneliu Turianu în fruntea instituţiei – mutare menită să deturneze CNSAS de la intransigenţa în relaţiile cu serviciile secrete pe care ar fi impus-o fostul deţinut politic. A digerat greu faptul că Traian Băsescu a avut nevoie de temeiul ştiinţific oferit de o comisie prezidenţială pentru a denunţa natura criminală a regimului comunist. Nu şi-a mai putut reprima însă indignarea cînd un tînăr istoric, membru al respectivei comisii, a contestat ca insuficient documentată cifra de două milioane de victime ale regimului comunist, avansată de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România. În replică, Ticu Dumitrescu i-a retras creditul politologului Vladimir Tismăneanu, considerînd, probabil, inacceptabilă această meschină contabilitate a suferinţei. Ticu Dumitrescu a intuit printre primii că apartenenţa la Securitate primeşte doar un blam simbolic şi că are şanse să se transforme în reţetă a succesului economic şi chiar politic. Două decenii de postcomunism i-au confirmat temerile. Unul dintre foştii agenţi ai terorismului de stat, impenitentul general Pleşiţă, regreta, în urmă cu ceva ani, la imunda OTV, că nu a reuşit să-i lichideze pe toţi „detractorii“ de la Europa Liberă ai „raiului“ României ceauşiste.

 

Pentru Ticu Dumitrescu, mai dureroasă decît tortura la care fusese supus în clădirea Ministerului de Interne şi mai greu de suportat decît spartul de piatră la Canal a fost decepţia provocată de un sistem pervers care a refuzat nu doar destructurarea de facto a Securităţii, ci şi demitizarea ei. România transformată în talcioc politic, unde se tranzacţionează demnităţi publice, principii şi doctrine, se aşază, acum, se pare, în paradigma noului FSN, controlat – cum altfel? – de Cotroceni. Deficitul moral al naţiunii se adînceşte. Constantin Ticu Dumitrescu, justiţiarul solitar, a fost ferit de o nouă mare dezamăgire.