„Un matematician iese în lume“
Unii se vor apropia de el curioşi şi îl vor întreba cu ce se ocupă. Cum să le spună în doar cîteva cuvinte? Că se ocupă cu studiul numerelor şi al figurilor geometrice? Dar asta, pe lîngă faptul că e un lucru depăşit, naşte suspiciunea. Sînt numerele sau figurile geometrice la fel de reale ca animalele din zoologie sau planetele din astronomie? Dacă le spune că lucrează cu abstracţiuni, deci cu ficţiuni, o să înţeleagă că asta îl îndepărtează şi mai mult de realitate. Cînd de fapt, pentru matematică, ficţiunea e mult mai precisă decît realitatea, pentru că acolo lucrurile nu mai sînt simple individualităţi, ci ajung să reprezinte o categorie. E foarte posibil ca matematicianul să tacă, pentru că nu e uşor lucru să le explice de ce metafora are un rol acolo unde cei mai mulţi sînt obişnuiţi să vadă doar reţete de rezolvare.
Fragment din recenzia Mihaelei Iancu la cartea lui Soloman Marcus, Singurătatea matematicianului
A fi matematician
A te pretinde matematician este o cutezanţă pe care puţine persoane în cunoştinţă de cauză şi-o pot permite. Şi-a permis-o Norbert Wiener, în titlul autobiografiei sale, după ce comunitatea matematică internaţională l-a recunoscut ca autor al unor importante noţiuni şi rezultate matematice şi ca un deschizător de drumuri. Dar un alt autor, Paul R. Halmos, cu o foarte bună reputaţie în matematică, însă cu o clasă sub aceea a lui Wiener, a fost mai prudent şi şi-a intitulat volumul său de memorii I want to be a mathematician (Doresc să fiu matematician). Avem deci în vedere pe matematician în ipostaza sa majoră. Drumul către această ţintă poate fi o aventură care merită a fi relatată, chiar dacă ţinta nu este efectiv atinsă.
„Poveste puternică, marcată de un realism autentic“
După ce, la ediţiile din 2006 şi 2007, LiterNetul a publicat 11 din cele 12 scenarii finaliste ale Concursului Naţional de Scenarii HBO, organizat de către HBO România în colaborare cu APFR, organizatorul TIFF (Festivalul Internaţional de Film Transilvania), cele două scenarii cîştigătoare ale ediţiei din 2008 au fost publicate, cu acordul autorilor, pe LiterNet. Iată al doilea din cele două scenarii cîştigătoare. (Redacţia LiterNet)
Fără a fi vreun adept declarat al Noului Val şi fără să fi urmat cursurile şcolii de specialitate din care se trag (direct sau indirect) reprezentanţii acestuia, Ioan Antoci (absolvent al unei facultăţi de teologie), amator, aşadar, într-ale scenaristicii, „simte“ cam ce ar trebui să conţină un script profesionist, atît din perspectiva naraţiunii, cît şi a construcţiei. S-o luăm pe rînd, deci...
Câinele japonez
INT. ODAIE – DIMINEAŢĂ
Costache se trezeşte din somn, tulburat, oftînd. Rămîne la marginea patului, privind spre fereastra aburită. În încăpere e puţină lumină. Costache, îmbrăcat cu cămaşă şi izmene, mai zăboveşte pe marginea patului, privind dezinteresat prin odaie. Cu pereţii nevăruiţi, odaia e mică, cu un şifonier vechi şi jupuit, un scaun cu o pătură pe el, un cuier pe care sînt ceva haine, o masă cu nişte ştergare pe ea, o carte rufoasă, iar într-un colţ, pe perete, o icoană şi o candelă stinsă.
Pardoseala e din scînduri, puse neuniform, acoperite cu nişte ţoale. Costache se scutură un pic de frigul care l-a cuprins şi se ridică de pe pat. Aruncă peste acesta pătura să acopere cearşafurile, plapuma şi perna şi iese pe uşa din capătul opus, trecînd pe lîngă o sobă de teracotă.
INT. BUCĂTĂRIE – DIMINEAŢĂ
Costache lasă uşa dintre cele 2 încăperi deschisă, se încalţă cu nişte galoşi, apoi deschide şi uşa care dă afară, inspirînd totodată aerul rece care năvăleşte în casă. Bucătăria e la fel, nevăruită, ceva mai luminată, o masă şi 2 scaune, un mic dulap, o sobă cu plită, alături de care stă un mic aragaz şi o butelie, iar mai într-un colţ, un taburet cu o găleată pe el, o cană mare şi, alături, un butoi de plastic de 50-60 l. După ce trage puternic aer în piept, Costache merge în partea opusă şi deschide uşa ce dă într-o mică cămară.
Fragment din volumul Câinele japonez

