OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Constantin ACOSMEI
Jucaria mortului
Editura Vasiliana ’98, Iasi,
2002, f.p.


In dinamicul grup de scriitori ieseni grupati, pina mai an, in ceea ce se numea Club 8, Constantin Acosmei e o figura aparte. Retras si extrem de tacut, poetul lasa dezbaterile literare mai ales pe seama tripletei Lungu-Nimigean-Andriescu, rezervindu-si parca un rol de observator timid si, oarecum, indiferent. Tin minte ca la ultima intilnire de la Sighisoara, aceea din 2000, care pare sa fi fost ultima din toate punctele de vedere, Constantin Acosmei a citit citeva poeme, printre care si celebrele sale „sonete in x“. Lectura lui de atunci mi se pare, astazi, dupa ce am citit a doua editie, revazuta si adaugita, a volumului sau de debut, Jucaria mortului, una edificatoare. Sub aparenta de timiditate se ascunde(a) un imens orgoliu. Acosmei e o natura disimulata. El „se joaca“ cu ceilalti. Si-a construit o confortabila masca pentru a putea lupta cu sine, cu propriile temeri, cu spaima de vidul din jur si din el insusi.

In 2002, la sapte ani de la aparitia primei editii din Jucaria mortului, Acosmei revine cu cea de-a doua editie a cartii. Gestul poetului iesean nu e singular. L-a facut, cu ceva ani in urma, si Mihai Ignat, publicind, sub titlul Eu, o a doua editie a volumului sau de debut, Klein. Care sa fie mobilurile care l-au determinat pe Acosmei sa publice o a doua editie a cartii sale? Mai mult decit, poate, frustrarea unei receptari neconcludente, poetul pare a propune a doua editie a unei carti pe care, cu revizuiri si adaugiri, o va (re)scrie toata viata. Asta se intimpla, cred, din doua motive: mai intii, ne aflam in fata unui poet care scrie (sau publica) foarte putin. In al doilea rind, cu toate variabilele decodabile in ciclurile volumului, Acosmei e un poet monocord. Marele model al acestei poezii este Bacovia, inclusiv in „sonetele in x“, acolo unde rafinamentul constructiei l-ar putea trimite pe pista maestrilor Serban Foarta sau Emil Brumaru.

Mare parte a poemelor din Jucaria mortului vorbesc despre o imensa, alienanta chiar, singuratate. Spatiul de desfasurare este, de cele mai multe ori, limitat la „camera“, o camera in care viata trece pe tacute: „(ferestrele patruleaza in cadenta/ caruta de la miezul noptii trece prin sat/ se sting pe rind poeziile scrise/ la lumina resoului/ coltul de piine de pe noptiera/ seamana cu un cap de rechin)“. Eul lui Acosmei aminteste de personajele romanului central-european de la inceputul secolului XX, de oamenii lui Meyerinck sau Kafka. E un „eu“ redus la elementaritate, adus de presiunea lumii exterioare la limita normalitatii. Aceasta stare e transcrisa printr-o radicalizare a discursului poetic realist ce pare a-si atinge, prin poezia lui Acosmei, una dintre limite. Notatia alba e insa perfect potrivita starilor eului, ca in Prima iubire: „(in fiecare noapte beau/ un pahar de ceai negru/ ma asez pe pat/ cu fata in jos/ imi ascult zvicnirile inimii/ si imi inchipui ca/ sint indragostit)“.

Ce surprinde la suprafata e umorul, un umor de culoarea ceaiului evocat in poem, si ironia ce se converteste, si ea, in autoironie amara. Viata nu pare a avea nici un relief. Ea se construieste din detalii aparent plate exprimind, cel mult, „lehamite“ ca in poemul Viata mea: „(toamna adie pe strazi rasuflarea/ amantilor cu nasul infundat/ uneori seara intru in crisma si/ privesc o femeie sau alta numai/ in albul ochilor pina mi se face/ lehamite – imi scot bomboana din gura si arunc dupa o musca/ «traiesc de pomana – de-ar fi primit»/ cind stau in casa fierb un cartof/ il cojesc si ma uit la el cum/ se invineteste – noaptea cind ma/ trezesc tusind ma intorc pe o parte)“. In primul ciclu, Male dicat, tensiunea poetica se realizeaza prin suprapunerea peliculei de umor negru si (auto)ironie pe dimensiunea absurd-tragica a existentei, punct de intilnire a atitudinilor central-europene si a bacovianismului. Pe de alta parte, exista si o tensiune marcata intre titlurile poemelor si text. Am citat deja Prima iubire. Iata un foarte scurt Curriculum vitae: „(am pirlit pe resou/ pene de gaina/ am gasit in buzunar/ la pantaloni/ niste caramele naclaite/ nu imi dau seama/ daca imi curge/ singe din nas)“. Singuratatea strigatoare la cer e insotita de dezgust, de greata, de revenirea ideii sinuciderii, marcate toate, obsesiv, pe tot cuprinsul primului ciclu, Male dicat, dar si al intregului volum.

Surprinzatoare e tocmai de aceea explicitarea starii intr-un poem cum e Palinodie, cu care se incheie ciclul Male dicat, care strica, macar partial, un intreg efort de (de)constructie. Desi marcat ca un alt ciclu, Sic cogito e o prelungire a starilor din Male dicat. Ce se adauga e parca o suferinta fizica marcata prin obsesiva prezenta a singelui, singele bolnav al ftizicului din poezia simbolista: „(azi dimineata m-am impiedicat/ de resou si mi-am stricat foamea/ m-am asezat in lighean si/ am asteptat pina a dat singele/ apoi mi-am stors pijamaua si/ am pus-o pe calorifer/ abia catre seara am izbutit/ sa maninc o felie de slanina)“ (Prinzul). Existentei ajunse la limita i se suprapune jocul, un joc pe muchie de cutit, intre aparenta comica si esenta tragic-absurda, ca in Reverenta sau in Clipa mortii: „(stau in genunchi – cu miinile la spate/ pina cind imi amortesc bine picioarele// apoi ma ridic sprijinindu-ma de soba/ si incep sa merg – topaind de placere)“. Singuratatea, dar si moartea, apropiata sau nu, transforma eul intr-un fel de bufon care-si joaca propriile, isterizantele limite. Iubirea nu are un sens salvator, fiind adusa in acelasi spatiu veridic si grotesc deopotriva: „(mi-am inchis falcile cu mina/ si mi-am virit pe rind virful limbii/ in toate sparturile din masele// atunci ai intins mina si ai inceput/ sa imi incilcesti parul – apoi/ totul in jur s-a acoperit cu matreata)“.

Poemele grupate in Addenda sint, in secventa intitulata Relatari, scurte naratiuni privite din trei perspective diferite: a copilului, a barbatului si a batrinului. Perspectiva se schimba, viziunea nu. Relatarile copilului sint niste „amintiri din copilarie“ neorealiste, ale barbatului sint pline de o violenta muta, iar cele ale batrinului sint preludii ale mortii: „Ma dureau varicele de la picioare. M-am asezat pe/ trepte, la intrarea in cinematograf, si am fumat niste/ chistoace de pe jos. Pe urma am mers incet spre casa./ Cind am intrat in camera, am vazut in oglinda ca aveam/ buzele minjite de ruj. Inainte de a ma lungi pe pat, am/ scos din rama oglinzii o fotografie in culori cu o femeie machiata vorbind la telefon. (Cind o sucesti cu miinile/ amortite ea zimbeste si iti face cu ochiul sting.) Nu dupa/ mult timp am simtit intepatura unui bold – ratacit in/ bulendrele de pe pat peste care ma tavaleam agale. Acum/ virful de otel rupt in carnea uscata se indreapta incet/ catre inima“. Hotarit lucru, taciturnul, aparent timidul Constantin Acosmei e cel mai curajos poet al grupului iesean.