OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ultimul text, ramas neterminat, din seria de eseuri, publicate de Gheorghe Craciun in Observator cultural, sub genericul „Viciile lumii postmoderne“

Despre lumea, arta si literatura moderne s-a vorbit pina nu demult ca despre un triumf al incomunicabilitatii. Ce altceva sa fi insemnat existentialismul daca nu o radiografiere si evaluare lucida a singuratatii ireductibile a fiintei umane, intr-un mediu de viata tot mai putin propice solidaritatii generice? Nu are rost sa ne oprim in continuare nici la proza lui Kafka si Camus, nici la poezia ermetica a lui Ungaretti si Valéry sau la teatrul lui Beckett si Eugène Ionesco.

Modernitatea e un proces prea bine cunoscut, conotatiile lui negative pot fi inventariate cu prisosinta. E vorba in orice caz de o paradigma culturala ce pare sa sfideze comunicarea, mai mult decit atit, sa o rejecteze in zona fenomenelor secundare, proprii mai degraba perisabilitatii cotidiene. Daca lasam deoparte avangarda istorica, vom descoperi imediat aici, in cimpul modernitatii, dispretul fata de ceea ce este trecator, inesential, lipsit de gravitate, usuratic. in viziunea lui Baudelaire, de pilda, cel putin jumatate din interesul artistului fata de lume este reprezentat de grija pentru eternitate si dainuire.
in aceste conditii, nimic mai firesc decit obisnuita „intoarcere a refulatului“ si deschiderea prin cistigurile lumii de azi spre o era a comunicarii. Asa se si vorbeste de fapt: postmodernitatea redescopera nevoia de comunicare, permeabilizeaza spatiile existentei, reface puntile dialogului, ii readuce pe oameni impreuna intr-un mare sat tribal, globalist si globalizat.

Din pacate, astfel de afirmatii se inscriu in aria purelor aparente, justificarea lor e una ideologica si ideologizanta si ea reprezinta un reflex, fie si inconstient, al existentei noastre in mediul audio-vizual. Sintem, daca nu victimele, atunci macar subiectii-test, ai unei lumi care decomplexeaza la maximum vazul, auzul, tactilitatea, limbajul, estetica in totalitatea ei. Dorinta de comunicare a omului nici n-a crescut, nici n-a scazut in ultima jumatate de secol. S-au intensificat, in schimb, mijloacele de provocare a curiozitatii, formele de mimare a dialogului. Complexul sincronicitatii, atractia fata de fenomenele trendy au devenit irepresibile. Nevoia de comunicare – de care se face atita caz astazi – e in realitate o nevoie de conexiune si de protectie. Frica omului fata de propria sa singuratate a crescut, iar posesorul de telefon mobil este simbolul tragic al lumii noastre.
Telefonia mobila este o planta tiritoare cu reproducere rapida. Toate marile orase ale Romaniei risca sa se sufoce, la nivel de informatie-shopping si de spatii comerciale specifice, sub asaltul acestei uriase inventii care reuseste, in sfirsit, sa-i dea omului senzatia ca legaturile lui cu lumea au fost refacute si aduse la normalitatea prezentului.

Iluzia generala e aceea ca telefonia mobila e nu doar o forma de libertate, ci si una de comuniune. Am putea sa completam aici o vorba celebra: daca Dumnezeu a murit si s-a nascut telefonul mobil, atunci totul este permis. Si totul este permis la nivel colectiv, indiferent de clasa sociala, nivelul de instructie, conditia culturala a fericitului posesor de hendi (cum am auzit ca se spune in Germania) care poate astfel trai cu senzatia ca lumea e, in sfirsit „la mina lui“, aproape, dar suficient de departe pentru a-ti garanta statutul de „stapin pe situatie“. Telefonia mobila este apanajul omului la rindul lui mobil, oricind dislocabil, mereu in viteza, predispus sa confunde instabilitatea cu noutatea. Ea reuseste sa-i confere individului ceva din conditia omului invizibil si ceva din identitatea personajului incognito. Nu-ti permite nici sa te ascunzi, nici sa fii prezent cu totul in actele tale si intretine astfel o duplicitate de existenta profitabila.