OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ideea cu artistul care face ceva pentru societatea în care trăieşte mi-a venit în New York, unde am intrat prima dată în contact cu acest fel de exprimare. Înainte, nu mi-am pus problema. Şi sincer, tot ce auzeam de la profesorii mei despre tangaProject era eminamente negativ. Ni se spunea că: „sînt nişte ciudaţi care aruncă cu iaurturi în public“. Şi, bineînţeles, eu eram reticentă, ca şi colegii mei, de altfel. Evident, cînd eram în facultate, îmi imaginam că mi-ar plăcea să joc şi eu în diferite locuri consacrate. Acum, mi se pare mult mai important contactul direct cu oamenii. Iar piesa Declar pe propria răspundere, avînd un mesaj social, vreau s-o duc în medii informale, dintre cele mai diverse, să ajungă la cît mai mulţi oameni din toate categoriile. Şi bineînţeles, în comunităţi de romi, ca să îi încurajez şi pe ai mei să caute forme să se exprime. Trebuie să facem ceva unii pentru alţii. Şi îmi place mult că piesa se pretează la orice fel de spaţiu, practic poate fi ju-cată oriunde.

Da, sper! De fapt, cred că îi poate determina să înceapă să-şi pună întrebări. Asta e ceea ce mă motivează să merg mai departe în ceea ce mi-am propus.

 

Ideea o aveam în mine de ceva timp. Dar ştii cum este, trebuie să se ivească o anumită conjunctură în viaţă care să îţi confirme faptul că acum e momentul. Şi conjunctura a fost colaborarea mea cu IRAF (International Romani Art Festival). Eu făceam pe stradă un street-performance bazat pe proverbe discriminatorii, l-am făcut în parcul Tineretului, pe lîngă Bucureşti şi în multe alte locuri. Am vrut să îl duc la IRAF, dar nu au fost bani pentru cinci persoane şi Adrian Voichiţescu mi-a sugerat să fac eu singură ceva. Eu aveam ideea asta în stare latentă de mult timp, aşa că am hotărît să încerc să găsesc cea mai bună formă să mă exprim. Spectacolul pe care îl joc astăzi a avut mai multe etape. Am lucrat mult, pînă să ajungă la forma pe care o joc acum la Teatrul de Luni de la Green Hours. Am vorbit cu mulţi oameni despre ideea mea, am căutat sfaturi şi soluţii şi puţini m-au luat practic în serios. La un moment dat, l-am întîlnit pe Bogdan Georgescu. Bogdan mi-a dat primele sfaturi utile, într-un mod concret, pentru o metodă de lucru în dezvoltarea poveştii mele personale. Mi-a spus să mă înregistrez povestind. Ramona Iacob mi-a mai dat alte cîteva indicaţii. Şi am construit, treptat, din amintirile mele momente, imagini, poveşti. Aşa că prima formă a spectacolului, care a fost prezentat la IRAF, era practic o povestire. Eu stăteam în mijlocul oamenilor şi le povesteam. Mă simţeam stîngace şi aveam foarte multe emoţii. Mie îmi devenea evident că sînt lacune, că nu scrisesem un text suficient de bun. Vedeam lipsurile, dar nu ştiam încă ce va urma. Tot ce ştiam clar era că îmi doream să văd proiectul acesta reprezentat potrivit. Deşi am latura asta amuzantă şi lejeră, reuşesc mereu să fac ce-mi propun. Şi cred în asta.

Am avut trei etape mai importante, concretizate în trei spectacole cu aceeaşi idee, dar cu structuri net diferite: Slumdog Roma; Două săptămîni, maxim o lună, poate şase ani şi Declar pe propria răspundere. Cred că cel mai important instrument în documentarea mea l-a reprezentat jurnalul, unde mi-am notat tot timpul evenimente importante, sentimente. Practic, tot. Eu, de cînd mă ştiu, am avut jurnal. La începutul foii, scriam că sînt foarte tristă şi că nu am de nici unele şi, apoi, cînd dădeai pagina, erau lucrurile mai luminoase. Asta a fost terapia jurnalului pentru mine, care acum m-a ajutat să privesc în urmă şi să rememorez în detaliu. Pentru că memoria este selectivă. Jurnalul a fost o formă de eliberare atunci şi totodată de inventariere. Erau probleme şi situaţii pe care nu aveam cui să le povestesc. Eu sînt o persoană sociabilă, dar erau oameni de vîrsta mea cu care nu puteam să discut despre problemele mele şi era greu.

Am jucat la IRAF un fel de repetiţii cu public, un dialog deschis. Era o poveste – sau erau mai multe poveşti destul de nefinisate. Apoi a venit Eric Trules, actor şi profesor american, şi m-am dus la workshopul lui, un atelier de solo-performance pornind de la istoria personală. El mi-a împămîntenit ideea că fiecare viaţă este excepţională şi merită povestită. Şi este important să ai contact cu multe poveşti, pentru că înveţi, selectezi şi te formezi ca persoană şi aflînd poveştile şi experienţele altora. Practic, piesa Declar pe propria răspundere este modul în care eu le dau oamenilor povestea mea, experienţa mea. Să înveţe ce pot din ea. Workshopul cu Eric a fost exact ce aveam nevoie în acel moment. După workshop, am transformat povestirile pe care le făcusem anterior în monologuri. Mi-au ieşit destul de militante şi aşa am jucat spectacolul ulterior. Dar aveam emoţii enorme.

Da, eu eram copilul festivalului. Voichiţescu mi-a dat libertate, ştiam că am voie să greşesc, că pot să mă exprim cum simt. Şi asta mi-a dat multă forţă.

După piesă, au venit mulţi oameni cu lacrimi în ochi să mă felicite. Cred că a avut un impact puternic şi bun. Să-ţi povestesc ceva amuzant. Cînd am jucat a doua oară, la festival (IRAF) la Timişoara, într-o sală de spectacol foarte mică, simţeam o răceală din partea publicului din primele rînduri. Aveam senzaţia că mă privesc cu suspiciune, dar am încercat să nu mă gîndesc la asta. M-am concentrat cu greu să nu îi observ şi să îmi fac treaba de actriţă. La final, m-am uitat direct la public cînd am spus: „Sînt Alina Şerban, sînt de etnie romă şi nu vreau să mă tratez“, şi toţi oamenii aveau lacrimi în ochi, inclusiv cei din primul rînd, care păreau destul de reticenţi la început. A fost foarte impresionant pentru mine şi am plîns şi eu. După piesă, exact cei din primul rînd au venit la mine să-mi spună: „I was so in your story even if I didn’t understand your language“.

Da, nu ştiu. De atunci, mulţi îmi spun să traduc spectacolul şi în engleză. Pentru că nu merită limitat la un singur spaţiu geografic. Percepţia discriminatorie a minorităţii rome apare în multe societăţi, chiar şi acolo unde oamenii nu au văzut niciodată romi.

Am vrea, dar să vedem, pentru că sînt probleme cu banii. Eu niciodată nu am fost plătită pentru ce am lucrat la festival, dar acum s-a schimbat situaţia, pentru că nu mai sînt singură. Acum sîntem o echipă, nişte oameni care au lucrat cot la cot în acest proiect, cu acelaşi interes. Şi mi-e ruşine faţă de oamenii aceştia, care s-au implicat cu atîta dedicare, să-i pun să lucreze gratuit. După cea de-a doua reprezentaţie de la IRAF, m-am întîlnit cu David şi am început să lucrez cu el şi forma actuală a spectacolului este rezultatul unei munci de echipă.

Exact asta am vrut. Eu mai aveam amici regizori, dar fie nu erau pasionaţi de subiect, fie nu înţelegeau în profunzime tema. Cu David a fost altceva, pentru că ştiam deja ce lucrează şi ce preocupări are. Lucrul cu David a venit ca o mănuşă. Îmi pare rău că nu avem filmări din perioada în care am lucrat la spectacol. Au fost momente cînd plîngeam toţi trei (eu, David şi Alice). Am reuşit să mă obiectivez greu, de fapt, ei au reuşit. Să elimini nivelul personal şi să transmiţi mesajul către public este foarte greu. Mie cel puţin mi-a fost foarte greu. Textul actual al piesei a fost prelucrat împreună cu David Schwartz şi Alice Monica Marinescu. Eu scriam şi ei încercau să găsească metode pentru obiectivare. E bine că niciodată nu e perfect.

Da, it is getting better and better. Şi pentru mine este ciudat, pentru că e prima dată cînd joc acelaşi spectacol de mai multe ori, experienţa e complet nouă. Şi sînt momente grele, pe care le retrăiesc de fiecare dată, mă dor de fiecare dată. Cu excepţia lui Cătălin Rulea, care face muzica şi nu ştie oricum textul pe dinafară, deci nu poate să mă ajute, sînt practic singură pe scenă. Dar nu am vrut să fie lejer pentru mine, am preferat să fie relevant pentru public. Impactul unei piese lejere e clar redus.

Da, asta cred şi eu. Şi tocmai din cauza asta mi-ar plăcea, la un moment dat, să lucrez şi un film cu acelaşi subiect.

(rîde) Nu ştiu exact cum, cu cine, ce… Dar în mine există dorinţa de-a mă adresa şi publicului care merge la filme. Pentru că am observat la mine cît de mult mă impresionează să văd documentare despre romi. În spectacol, eu creez imaginea prin cuvinte, filmul m-ar ajuta să o ofer direct, astfel percepţia ar fi mult mai puţin subiectivă. Eu creez imagini, dar fiecare vede ce vrea. Vizualul cinematografului te apropie chiar mai mult decît de poveste.

Da, mi-am dorit enorm să ajung în licee, să vorbesc cu elevii, să aud ce cred liceenii. Îmi place ideea de film documentar. Acum simt că îmi lipseşte exact partea aia tehnică, cum reuşeşti să obţii un grant pentru asta, cu cine trebuie să lucrezi. Sper să reuşesc să fac asta în viitorul apropiat.

Da, acesta este un alt proiect. Sînt un pic confuză, nu aş vrea să plec şi să întrerup spectacolul, dar în acelaşi timp am nevoie să mă perfecţionez. Aşa mi se întîmplă tot timpul, fac foarte multe lucruri şi nu ştiu cum să mă împart, pentru că îmi place să dau totul din mine atunci cînd mă implic într-un proiect. D-asta, dacă mă întrebi ce fac în septembrie cu acest master, nu ştiu, pentru că nu ştiu ce îmi rezervă viitorul. Ştiu să lucrez pentru prezent şi să îmi fac foarte multe planuri pentru viitor. Dacă aş mai avea mai multe Aline, mi-ar fi mai uşor.

Da, şi asta vreau să fac. Să văd, peste ani, o culegere mare cu poveşti ale romilor.