OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dinesh D’SOUZA
The Virtue of Prosperity: Finding Values in an Age of Techno-Affluence
Touchstone Books, 2001, 284 p.

Dinesh D’SOUZA
What’s So Great About America
Regnery, 2002,
218 p.


Dinesh D’Souza se numara printre fericitii care au vazut Visul American cu ochii. Indian de origine, ajuns la finele anilor saptezeci in tara tuturor posibilitatilor, D’Souza a devenit celebru inainte de a fi, in sens strict cel putin, american. Ba chiar a servit, tot inainte de a primi cetatenia mult-rivnita, si ca analist in staff-ul presedintelui Reagan, caruia i-a consacrat o incercare nu prea izbutita de hagiografie. A cunoscut celebritatea o data cu Illiberal Education: The Politics of Race and Sex on Campus (1991), lectura obligatorie pentru cei care vor sa cunoasca indeaproape foliile corectitudinii politice. O cercetare mai ampla a stat in spatele volumului The End of Racism: Principles for a Multiracial Society (1995), care, fara sa fie un studiu temeinic in sens pur academic, ramine o provocatoare incercare de a intoarce pe dos „ortodoxia“ miscarii identitare de culoare. Dotat cu un acut simt al cauzelor politice si al momentelor in care acestea trebuie sustinute cu munitie intelectuala (de ce calibru, vom vedea mai jos), D’Souza si-a reluat tirul publicistic cu doua noi volume: The Virtue of Prosperity: Finding Values in an Age of Techno-Affluence (2001) si What’s So Great About America (2002) – ambele aparute la momentul potrivit. Prima, intr-o vreme in care capitalismul american calarea inca pe creasta valului; cea de-a doua – atunci cind valorile americane au nevoie de aparatori.


Oda pentru cei bogati

The Virtue of Prosperity se deschide cu un sir de anunturi in registru tofflerian. Lumea noului mileniu ar fi deschis calea pentru „reaparitia credintei in capitalismul de piata“, „renasterea clasei investitorilor“ si „Epoca Antreprenorului“; „guvernul a devenit in mare parte irelevant“; traim in „era dominatiei americane“, epoca „Planet America“; „sa fii putred de bogat e din nou la moda“. Ce anume motiveaza un asemenea foc continuu de reflectii optimiste? Extraordinarul avint al tehnologiei informatiei in Statele Unite, care nu numai ca a schimbat modul in care comunicam sau facem afaceri, ci a modificat radical standardul de viata al cetatenilor de peste Atlantic. (Si, ca side-effect, a creat peste noapte citeva zeci de mii de miliardari ale caror gusturi fistichii si excentricitati sint descrise cu nesat de autor in primele douazeci de pagini.) Schimbarile au inceput, e drept, „sus“, dar au ajuns si la treapta de jos a scarii sociale. Primii privilegiati au fost „superbogatii“, al caror numar a crescut de la 13.500 de familii (in 1980) la 144.000 (in 1997).

Averea a peste un sfert de milion de gospodarii americane se ridica astazi la peste 10 milioane de dolari, in timp ce de doua ori mai multe familii se pot lauda cu jumatate din suma amintita. Acestea din urma sint doar „bogate“, caci un venit anual de 75.000 de dolari abia te mai califica, in prezent, ca upper-middle-class. Cam asta ar fi conditia a 20% dintre americani. Si tot 20% sint desemnati oficial „saraci“, cu un venit anual situat sub15.000 per familie.
Si totusi, America nu e doar mai bogata, ci si mai inegala. Averea primilor treizeci de americani superbogati depaseste veniturile anuale ale populatiei de culoare (aprox. 12 milioane de familii). Cei mai bogati 1% detin peste o treime din averea din State, iar primii 10%, peste doua treimi. In ultimul deceniu, veniturile celor mai instariti 5% au crescut cu 15 procente, in timp ce acelea ale codasilor 5% au ramas constante.
Inegalitatea sporita, observa D’Souza, a dus la o schimbare semnificativa a registrelor discursului politic de peste Atlantic: nu doar stinga priveste acum cu scepticism noua inegalitate, ci si o anumita parte a miscarii conservatoare. In termenii autorului, statisticile descrise mai sus au subtiat rindurile miscarii poreclite The Party of Yeah (economisti optimisti, entuziasti ai cyberspatiului, tehnoutopici), ingrosindu-le pe cele ale de-acum mult mai eterogenului The Party of Nah (pesimisti culturali, militanti pentru mediu, egalitaristi, tehnosceptici, critici ai capitalismului). „Din «noile dezbateri» putem extrage o critica de stinga si una de dreapta a capitalismului tehnologic. Critica de stinga e facuta in numele naturii si al inegalitatii. Critica de dreapta e facuta in numele moralitatii. Cea mai semnificativa evolutie politica a zilelor noastre este faptul ca aceste critici devin una singura“ (p. 42).

Merita totusi observat ca ideea unui unison fara precedent intre dreapta si stinga e hazardata, fiindca miscarile progresiste si cele conservatoare au impartasit adesea, in trecut, idei si inamici. In Reflectiile sale, Burke avea ce-avea nu doar cu proverbialii philosophes, ci si cu the monied interests. Pe Engels, starea muncitorimii britanice la 1840 aproape ca il facea nostalgic dupa viata comunitatilor – „intelectualmente moarte“, admitea el – din perioada precapitalista. George Fitzhugh, unul dintre ginditorii americani sudisti care s-au ostenit sa ofere o apologie cuprinzatoare a sclaviei, se deda la critici curat marxiste ale „sclaviei fata de leafa“ din Nord. Si exemplele pot continua pina astazi. Nu demult si nu o data, un conservator sobru ca Virgil Nemoianu a recomandat cititorului din patrie lecturi din Jean Baudrillard si Ignacio Ramonet.
Si atunci, faptul ca autorii leftisti care se intereseaza de chestiunea inegalitatii (Sen, Kuttner, Rorty sau Ackerman) sint astazi acompaniati de „strategul politic republican“ Kevin Phillips (in realitate un republican liberal, si nu de ieri, de azi) si de „editorialista conservatoare“ Arianna Huffington nu e tocmai de natura sa genereze „cea mai semnificativa evolutie politica a zilelor noastre“. Interesanta se vadeste totusi maniera in care D’Souza incearca sa capitalizeze fenomentul: „problema «inegalitatii» este prea importanta pentru a fi lasata stingii, fiindca stinga nu stie ce sa faca cu ea. Nu am auzit prea multe despre inegalitate de la stinga in ultima vreme...“ (p. 44). Lasind la o parte absurditatea ultimei fraze, ce stie dreapta sa faca cu inegalitatea si nu stie stinga?

Printr-o miscare abila, dar sumar deghizata, D’Souza sprijina pledoaria conservatoare anti-inegalitate pe principii meritocratice: „conservatorilor le pasa de principiul meritului, de ideea ca daca muncesti din greu vei fi rasplatit pe masura, iar dimensiunile inegalitatii in economia de azi par sa puna sub semnul intrebarii tocmai ideea de fair play“. Conform vechii conceptii asupra recompensei, scrie autorul, incepi de jos si, cu mult efort si dupa ceva timp, ajungi sus. Astazi, intr-o societate a imbogatirii instantanee, o astfel de conceptie iti lipeste imediat pe frunte eticheta de naiv. S-ar putea spune atunci ca societatea tehno-afluentei distruge „ideea de merit“? Fireste, „multi dintre «noii» antreprenori au acumulat averi producind lucruri valoroase, dar este oare firesc ca odraslele lor sa mosteneasca milioane in timp ce alti copii incep cu mult mai putin?“ (p. 45). „Cum pot conservatorii care cred ca «toti oamenii sint creati egali» sa accepte linistiti un sistem care permite unora sa traiasca ca niste regi, in timp ce altii traiesc ca niste serbi?“
Nu sint dificil de detectat aici idei pe care stinga le declama de cind se stie ca stinga. Politici precum „masurile speciale“ au fost de la bun inceput justificate (si) prin argumente identice celor infatisate de autorul nostru. Decalajele de rasa in America aproape se suprapuneau, pina nu demult, celor de venit. Iar copiii americanilor de culoare „incepeau cu mult mai putin“ decit tinerii albi din familiile de nivel mediu, care reprezentau principala concurenta a celor dintii in competitia pentru locuri in universitati sau institutii publice.
Gindirea conservatoare in varianta sa americana moderna, o mixtura de traditionalism si libertarianism, a operat dintotdeauna cu un concept de „merit“ foarte restrins, definit in genere fie ca performanta in raport cu diverse teste standardizate, fie pur si simplu ca performanta sociala conform unor criterii manifeste (statut, avere etc.). Orice rateu il descalifica instantaneu pe candidat, indiferent de conditiile anterioare „testului“. Conceptia prezentata mai sus e oarecum mai rafinata. O duce insa D’Souza pina la consecintele ultime?

Nu doar ca nu o face, dar o intoarce chiar pe dos atunci cind examineaza mai pe larg problema inegalitatii. Dupa o incursiune sumara prin vederile de stinga (gratie in primul rind unui interviu cu filozoful social-democrat Michael Walzer), autorul purcede la a prezenta contraargumentul (conservator) la teza conservatoare despre inegalitate: „Inegalitatea este necesara pentru ca pietele sa se poata dezvolta eficient; in acest sens, inegalitatea apare ca produs natural al unei economii in crestere“ (p. 70). Daca recompensele materiale constituie motorul inovatiei si al performantei economice, atunci e preferabil ca cele dintii sa opereze, chiar cu riscul de a spori inegalitatea relativa. Cum scrie D’Souza, credem cumva ca era preferabil ca Jeff Bezos (fondatorul Amazon.com) sa se fi multumit cu vechiul sau post de marunt functionar?
Caci, continua argumentul, societatea in care traim e una in care progresul economic imbunatateste si starea celor din clasele de jos. In societatea de azi, „cei bogati devin mai bogati, dar si cei saraci devin mai bogati, desi intr-un ritm diferit“ (p. 71). Perspectiva care ar necesita o schimbare de viziune, fiindca in mod „traditional“ problema inegalitatii a fost privita „ca si cum dobindirea de bogatie materiala ar fi fost un joc cu suma zero“.

Lasind la o parte o ultima afirmatie discutabila, ce anume demonstreaza D’Souza lansind ideea ca progresul economic ridica nivelul de trai al tuturor paturilor sociale? In mod cert nu faptul ca, de dragul inovatiei, nu se pot pune anumite limite (de pilda, prin impozitare si redistribuire) asupra veniturilor celor foarte bogati, in scopul restringerii inegalitatii. Mai degraba, el sustine ca America a ajuns la un punct in care, dincolo de dimensiunea inegalitatii, nu se mai poate vorbi despre „saracie“. Nu ofera prea multe date concrete, in afara de anecdote precum faptul ca din ce in ce mai multi instalatori – care in SUA sint priviti oricum ca percepind onorarii exagerate – sau casieri isi fac concedii in insule exotice; sau ca procentul celor care se supun chirurgiei estetice a crescut remarcabil. De fapt, singura statistica concreta pe care o ofera e aceea ca 60% dintre americanii „saraci“ (conform Biroului pentru Recensamint) detin aparate video, 77% dintre ei detin telefoane, 93% televizoare color etc. „In multe privinte“ (nu se spune care si nu e clar daca e vorba de bunurile enumerate anterior sau de cu totul alte „privinte“), americanii „saraci“ traiesc astazi „mai bine decit vest-europeanul mediu“.

Asemenea statistici sint dificil de interpretat. (Acum citiva ani, o statistica efectuata in Romania a aratat ca multi dintre romanii saraci detin frigidere sau televizoare color, ba chiar masini.) Povestea cu americanii saraci care traiesc „in anumite privinte“ mai bine decit „vest-europeanul mediu“ ramine, asadar, discutabila. Nu cu multa vreme in urma, a facut ceva valuri in SUA o investigatie care sustinea ca un cetatean mediu din Mississippi (unul dintre statele cele mai „putin bogate“) traieste mai bine decit un cetatean mediu suedez, fiindca are un venit mai ridicat decit acesta din urma. Fireste, investigatia nu avea in vedere pachetul extrem de robust de servicii gratuite pe care statul suedez le ofera cetatenilor sai, si pe care locuitorul statului american trebuie sa le achite din buzunar. Cam la fel stau lucrurile si cu statisticile lui D’Souza. Se prea poate ca pragul saraciei stabilit de Biroul pentru Recensamint sa fie unul ridicat (sub $1250 pe luna per familie, adica venitul a cam o cincime dintre americani) in raport cu realitatile Lumii a Treia, dar asta nu inseamna ca unii sau chiar multi dintre americanii „de sub prag“ nu sint „saraci“. D’Souza alege statistici convenabile. El ar fi putut opta, sa zicem, pentru o statistica notorie, precum cea conform careia peste 40 de milioane de cetateni ai Statelor Unite nu au asigurare medicala (mai bine de 1 milion de americani si-au pierdut asigurarea numai in decursul anului 2001).

Dupa ce „demonstreaza“ ca problema „privatiunii absolute“ e ca si eradicata de valul de bunastare economica ce a cuprins tara, D’Souza trece la examinarea chestiunii inegalitatii relative. Nu cumva distruge aceasta principiul egalitatii de sanse? Autorul pleaca de la premisa urmatoare: daca inegalitatea a fost obtinuta „pe merit“, atunci principiul egalitatii de sanse nu e violat, indiferent de gradul de inegalitate sociala. Or, o astfel de pozitie se poate sustine doar daca conceptul de merit primeste o definitie restrinsa, precum cea descrisa mai sus. Altfel spus, daca „merit“ inseamna performanta in fata unui set de teste anume, si „egalitate de sanse“ inseamna o candidatura formal deschisa, atunci argumentul lui D’Souza sta in picioare. Altfel, acesta cade. Operind cu definitii restrinse, autorul demonstreaza usor ca nivelul inegalitatii din America contemporana nu violeaza egalitatea de sanse. Dar pentru cei care nu cred ca „egalitate de sanse“ inseamna doar eligibilitate formala, sau ca „merit“ se rezuma doar la un scor mai bun, argumentul se dovedeste usor de demontat.

La fel, tratamentul pe care il aplica filozofului John Rawls (sau, in fine, arhicunoscutului experiment al pozitiei originare si al valului de ignoranta). „Premiza radicala a gindirii lui Rawls e aceea ca s…t toate calitatile care sint, in mod normal, atribuite meritului sint de fapt exclusiv produsul norocului“ (p. 110). Numai ca Rawls nu sustine asa ceva si, de fapt, nici teoria sa sau experimentul sau nu au nevoie de o atare presupozitie. Filozoful american scrie doar ca anumite ingrediente necesare succesului sint arbitrare din punct de vedere moral. El nu contesta existenta a ceva numit „merit“, ci numai faptul ca posesia unor capacitati sau abilitati anume poate sa excluda pe ceilalti membri ai unei societati de la contractul social. Iar ideea conform careia „Rawls presupune ca indivizii nu au nici un drept la produsele norocului“ (p. 102) e de-a dreptul o bazaconie.

Ce-i drept, D’Souza imprumuta – sau asa pretinde – de la filozoful american observatia ca o societate echitabila nu poate fi una in care „bogatii devin din ce in ce mai bogati, iar saracii saracesc pe zi ce trece“ (cititorii pot recunoaste aici o forma a principiului diferentei). Din fericire, scrie D’Souza, capitalismul tehnologic nu sufera de aceasta problema: daca privim evolutia sa pe termen lung, observam cu usurinta ca acesta a contribuit la progresul tuturor. Progresul tehnologic s-a facut pe spatele celor bogati, care au investit resurse pentru a-l pune pe roate. Fara ei, progresul nu ar fi avut loc. Asa incit: „Nu numai ca «cei bogati» nu ne exploateaza ei pe noi ci, de fapt, noi sintem cei care, ce-i drept, cu consimtamintul lor, ii exploatam...“ (p. 108). (Una dintre cheile frazei e sintagma „cu consimtamintul lor“. Poti vorbi despre exploatare atunci cind aceasta are la baza un consimtamint? De fapt, in cazul de fata, „consimtamintul“ se dovedeste necesar in primul rind intreprinzatorului: acesta n-ar putea opera – inventa, investi, iesi pe piata si, in cele din urma, face profit – in absenta unei intreprinderi asociative, cum este cea presupusa de economia de piata.)
Sofisme precum cel de mai sus rapesc volumului ceea ce ar fi putut deveni calitatea sa de capatii – spiritul provocator. D’Souza nu se margineste doar la a demonta ortodoxii liberale – are ambitia sa le inlocuiasca cu ortodoxii de persuasiune politica opusa, sumar enuntate sub forma unor fraze-soc. Volumul abunda in astfel de incercari, precum „paradoxul“ ca „cei bogati si nu cei saraci sint aceia dedicati activ conservarii mediului“ (p. 148). Sau ideea ca, fiindca veniturile consistente permit mamelor sa nu munceasca, „pare evident ca afluenta a facut din nou viabila familia traditionala“ (p. 156).

Autorul se intrece pe sine atunci cind, punind punct chestiunii iegalitatii, se apleaca asupra problemei moralitatii. Cei saraci, crede D’Souza, sint cel putin la fel de imorali (de lacomi si de avizi) ca cei bogati: „Fiind captivi ai necesitatii, cei saraci vor recurge mult mai des decit cei bogati la forme violente de comportament.“ (p. 128) Ei se vor lasa prada mai des „patologiilor sociale“ precum alcoolul, divortul, relatiile ilegitime sau avortul. Vi se par faradelegile sau patologiile saracilor cumva scuzabile fiindca sint, spre deosebire de faradelegile si patologiile bogatilor, „boale ale necesitatii“? Dar excesele bogatilor sint „boale ale oportunitatii“...
D’Souza, se vede cu ochiul liber, are o mare simpatie pentru cei instariti. Surprinzator (sau poate nu), exista insa si multimilionari care ii displac: „In ciuda aspiratiilor sale megalomane, Soros nu e chiar un Stapin al Universului...“ (p. 20). E interesant ca, dintre toti supermilionarii pe care autorul ii aduce in discutie, Soros e aproape singurul (alaturi de Donald Trump) care se bucura de un adjectiv, care mai e si negativ. Megalomani (ori frivoli, ori altfel) nu se vadesc superbogatasii care achizitioneaza un post de radio pentru uz propriu, sau il aduc pe Rod Stewart sa le cinte la nunta, sau isi cumpara o echipa de fotbal ori baseball, ispravi insirate cu simpatie sobra in The Virtue of Prosperity. Megaloman e George Soros, fiindca (nu ne spune cartea...) acesta sponsorizeaza activ politici liberale, se intereseaza de soarta Lumii a Treia, nu imbratiseaza foarte optimist globalizarea s.a.m.d. Fiindca, traduce autorul, „isi face propria politica externa“ – si nu pe cea a multimilionarilor republicani.


Virtutile Americii

The Virtue of Prosperity a iesit de sub tipar intr-o vreme in care Statele Unite se aflau in plina glorie economica si politica. Volumul abunda, de aceea, in apologii pentru prospera (la acea vreme) industrie high-tech, pentru indrazneala antreprenorilor sau pentru virilitatea burselor de valori. Ba chiar si pentru inegalitatea americana, caci „chiar si acolo unde nu exista egalitate, cultura americana ofera o iluzie adecvata a acesteia“ (p. 109). (Iluzie, poate... dar adecvata!?) What’s So Great About America, cel mai recent volum aparut sub semnatura lui Dinesh D’Souza, a fost scos pe piata intr-un moment mai putin prielnic. Industria high-tech s-a vadit a fi una mult supraevaluata, balonul de la bursa s-a spart, antreprenorii si vestitii CEO, pe care mai vechiul volum ii gidila sub barbie, au coborit simtitor in ochii compatriotilor lor. Lucru recunoscut cu jumatate de gura de autorul inca din capitolul intii, intitulat De ce ne urasc?: „increderea in sine implicita in teza Planet America a fost bine scuturata“ (p. 14).

Incercind sa raspunda intrebarii din titlul primului capitol, D’Souza se apleaca asupra ostilitatii islamice: „critica islamista dovedeste o intelegere profunda a principiilor fundamentale americane – mai mult decit se poate spune despre felul in care americanii inteleg principiile islamice“ (p. 19). Conform acestei critici, „modernitatea inseamna occidentalizare“ si „ideea occidentalizarii selective reprezinta o iluzie“. Cu alte cuvinte, America „constituie o idee subversiva care, daca este admisa intr-o societate precum cea islamica, va produce miscari sociale puternice si incontrolabile“. Concluzia acestui argument, desi nu e expusa explicit in text, nu e greu de intrevazut: daca singura sansa pentru Islam e reprezentata de modernizare, daca aceasta din urma implica automat occidentalizarea/americanizarea, care va genera cu necesitate miscari sociale puternice, atunci sa ne asteptam ca America si lumea islamica sa nu poata coexista pasnic...

Dupa ce a expediat criticii externi, D’Souza isi dedica energia celor pe care ii considera probabil mai periculosi: aceia din interior. Identitatea lor e de-acum cunoscuta din volumul precedent – stinga, cu variantele sale progresista si multiculturalista, si conservatorismul pesimist. Primul inamic e subiectul a doua capitole care recicleaza teorii mai vechi. Eroarea compensarii: ce datoreaza americanii de culoare Americii reia tema centrala din The End of Racism: standardele cu care americanii de culoare judeca Statele Unite sint utopice, in timp ce societatea americana ofera conditii meritocratice juste. Daca americanii de culoare o duc mai prost decit cei albi si decit anumite categorii de imigranti, aceasta se datoreaza diferentelor culturale dintre grupurile amintite. Structura familiei de culoare, in care aproape 70% dintre copii sint nelegitimi, victimismul cultural, precum si sus-pomenitele pretentii utopice ar fi adevaratele cauze ale inapoierii relative a populatiei de culoare.

Al doilea capitol dedicat criticilor de stinga, Aplauze puternice pentru colonialism: de ce a razbatut Occidentul, reia la rindul sau teme deja mestecate (de pilda, intr-un cunoscut eseu din 1995, pe nume Crimele lui Cristofor Columb). D’Souza insira citeva observatii incontestabile: cvasi-universalitatea etnocentrismului, ai carui critici sint in primul rind occidentalii; avantajele culturale ale Vestului, cel putin in privinta progresului; raspindirea larga a sclaviei si caracterul exceptional al miscarii abolitioniste (elitista prin excelenta); beneficiile aduse de colonialism; europenitatea democratiei. Daca efectele indiscutabil benefice pe care Occidentul le-a produs intr-o parte larga a lumii merita aplauze puternice, sau numai unele moderate de scepticismul stirnit de abordari ca cea de fata, strict raportate la consecinte – chestiunea necesita o discutie separata.
Capitolul Devenind american: in ce fel e unica ideea americana recicleaza teza de baza din The Virtue of Prosperity, amintind deopotriva stingii si conservatorilor pesimisti de bucuriile prosperitatii americane, pe care D’Souza le insira cu pofta cu care un copil da iama intr-o vitrina intesata de delicatese. Sa intelegem, totusi, ca „ideea americana“ e unica fiindca ea si numai ea ofera „sosele netede“, „toalete publice curate“, „ton liber la telefon“, „cincizeci de feluri de cereale“, „multiple arome de inghetata“ si un loc unde si saracii traiesc bine? Dar cu Europa cum ramine? Sa se descalifice cumva democratiile continentale de la competitia bunastarii fiindca „deodoratul s…t e rar in cea mai mare parte a Lumii a Treia si nefolosit intr-o mare parte din Europa“? (p. 77).

Tot conservatorilor pesimisti li se adreseaza si cel de-al cincilea capitol al volumului, Atunci cind virtutea isi pierde farmecul, o scurta istorie a modului in care valoarea de capatii a Americii, libertatea, a reusit sa submineze virtutile si valorile comunitare. Dupa D’Souza, in Statele Unite s-a impus „etica autenticitatii“, o morala rousseau-ista, permisiva, centrata pe individ, care a atins apogeul in vremea revolutiei saizeciste si a carei expresie suprema e de gasit in cultura lui „Daca asa iti e tie mai bine...“ si „Daca asta te face mai fericit...“. Maxima emersoniana „Ai incredere in tine!“ ar fi condus la „cultul modern al sinceritatii“, vizibil in ritualurile colective prin care americanii „in cautarea propriului sine“ isi expun public defectele si esecurile, in speranta ca vor afla astfel salvarea. Totusi, ii dojeneste autorul pe pesimistii care abhora etica autenticitatii, „conservatorii culturali trebuie sa admita ca noua morala este acum bine inradacinata si larg raspindita, asa incit nu mai exista cale de intoarcere...“. Orice strategie „care se defineste impotriva valorii americane centrale a libertatii nu are sanse de succes“ (p. 158). „In loc sa renege complet valoarea libertatii de expresie, conservatorii ar face mai bine sa o accepte – cel putin in parte – si sa se preocupe sa educe cetatenii cu pivire la sursele consistente ale libertatii... Misiunea lor este aceea de a conduce etica autenticitatii spre manifestarea sa cea mai inalta, de a innobila libertatea aratindu-i calea spre virtute“ (pp. 159-60).

Convins de putinta conservatorilor de a pastori America pe calea cea buna, D’Souza nu pridideste cu demonstratiile de optimism, care ating apogeul spre sfirsitul volumului: „America este cea mai mareata, mai libera si mai decenta societate care exista la ora actuala. E o oaza de bunatate intr-un desert de cinism si barbarie“ (p. 193). Cam mult, chiar si pentru cei care, altfel, ar fi inclinati sa il creada in parte. Si care vor prefera, probabil, una dintre concluziile mai putin propagandistice ale volumului anterior: „Timp de mai mult de doua secole, America a dus la indeplinire experimentul pus in miscare de fondatori si bazat pe doctrinele lui Bacon, Locke si Adam Smith. s…t Statele Unite pot, in privinta realizarilor morale si materiale, sa concureze cu orice societate contemporana sau chiar antica. Daca America se arata uneori mai prejos, ea e mai prejos nu in raport cu standardele practicilor celor din vechime, ci in raport cu standardele principiilor lor“. Si, as adauga, cu standardele propriilor ei principii.