„Sînt interesat de istorie ca un romantic preocupat de imagini“. Interviu cu Orhan PAMUK

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Sînt interesat de istorie ca un romantic preocupat de imagini“. Interviu cu Orhan PAMUK

A stat la Bucureşti două zile şi jumătate. A avut un program supraîncărcat, a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti, s-a întîlnit cu cititorii la Ateneul Romån şi a avut două sesiuni de autografe (de mult n-am mai văzut atîta lume stînd la coadă la autografe!). A fost mereu cordial şi zîmbitor. Scriitorul turc Orhan Pamuk, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2006, a fost în România fotografiat, filmat, înregistrat, a organizat o conferinţă de presă şi a dat interviuri. Cîteva. Revista Observator cultural a fost printre privilegiatele publicaţii care i-au putut pune cîteva întrebări. De cînd Editura Curtea Veche îi publică romanele în româneşte (au apărut pînă acum Mă numesc Roşu, Fortăreaţa albă, Viaţa cea nouă, Cartea neagră; vor mai fi editate, pînă la sfîrşitul anului, Zăpada şi Istanbul), faima sa, pentru cititorii români, creşte neîncetat. De fapt, publicul românesc a văzut ce înseamnă un star literar, un scriitor extrem de apreciat şi de premiat, un profesionist al scrisului. Dar viaţa sa literară n-a fost mereu „de top“. Pînă la impunerea sa internaţională, Orhan Pamuk a trudit în Turcia, abandonînd două facultăţi şi dedicîndu-se exclusiv scrisului. Părinţii săi, mai ales tatăl, l-au sprijinit din toate punctele de vedere, acceptîndu-i această „dambla“ de a nu urma tradiţia inginerească a familiei. La peste zece ani de cînd cititorii turci îl considerau o revelaţie, au început şi traducerile în limbi de circulaţie internaţională. După 1990, Orhan Pamuk devine un scriitor internaţional, traducerile (în peste 50 de limbi şi peste 40 de ţări) au fost însoţite de premii literare prestigioase. Deşi a avut relevante atitudini civice, vorbind despre genocidul împotriva armenilor şi oprimarea kurzilor, Orhan Pamuk vrea să fie considerat un scriitor care „scrie cărţi frumoase“, care spune poveşti fabuloase, care pătrunde în istorie pentru a potenţa misterul faptelor, care scrie despre Istanbul, oraşul său, loc de care nu se poate despărţi. Orhan Pamuk are 56 de ani şi pregăteşte un nou roman, Muzeul inocenţei, la care lucrează de cîţiva ani. De fapt, la Bucureşti, cititorii români au văzut faţa publică a scriitorului. Altfel, Orhan Pamuk scrie cîte 14 ore pe zi şi nimeni nu-l poate tulbura, pentru că Pamuk îşi respectă statutul de scriitor care are ceva de spus despre Turcia şi despre minunile, deznădejdile şi frămîntările acestui timp. Orhan Pamuk crede că e o vreme prielnică scrisului: poţi să scrii şi să publici romane cu care cititorii să empatizeze.

De ce aţi renunţat la arhitectură pentru a vă dedica exclusiv scrisului?

Nu poate fi un singur răspuns la această întrebare. Sînt mai multe lucruri care trebuie spuse: între 7 şi 22 de ani dorisem să devin pictor. După terminarea liceului, am început studii de arhitectură. Credeam că arhitectura mă va duce şi la pictură. Numai că am renunţat destul de repede la arhitectură. De fapt, abandonasem şi pictura şi arhitectura. Într-adevăr, din acea vreme, am început să scriu romane.

Familia a fost de acord cu această pasiune timpurie?

Eu provin dintr-o familie de ingineri. Conform cutumelor familiale, şi eu ar fi trebuit să urmez o şcoală tehnică în Istanbul. Părinţii mei şi-au dat seama că sînt „oaia neagră“ a familiei, că n-aveam aptitudini tehnice, că eram „artistul“ familiei. Aşa că au decis să merg tot la o şcoală tehnică, dar la secţia de Arhitectură. Astfel, am studiat arhitectura timp de trei ani, sperînd să devin, ca si Le Corbussier, şi pictor şi arhitect. Cînd am împlinit 23 de ani, mi-am dat seama că nu mai puteam continua cu această dorinţă a mea de a fi şi pictor şi arhitect. Munca mea în această direcţie nu dădea rezultate. Dacă m-aţi fi întrebat atunci ce vreau să fiu, în mintea mea totul era neclar. De fapt, în cartea mea, Istanbul, spun această poveste, a abandonului picturii şi arhitecturii, şi e clar că nu există un singur răspuns la această întrebare. Trebuie citită întreaga carte.

Era o presiune asupra mea, o frămîntare care mă apăsa

A fost o decizie grea, renunţarea la arhitectură? Sau n-a fost atît de greu, ţinînd cont de faptul că scrisul a fost şi este atît de important pentru dvs.?

O, ba da. A fost o decizie grea. Trăiam într-o ţară săracă, exista presiunea familiei, ce-o să faci, cum vei trăi, din ce îţi vei cîştiga existenţa, cine o să-ţi citească ţie cărţile – întrebări recurente în cazul meu. Unii spuneau chiar că mi-am pierdut minţile, că nu-mi dau seama ce fac. Era o presiune asupra mea, o frămîntare care mă apăsa. După rateurile cu pictura şi arhitectura, am conşti-entizat că vreau să devin scriitor.

Aţi publicat în 2003 volumul autobiografic Istanbul, care va avea, anul acesta, şi o versiune în româneşte. Ce este pentru dvs. Istanbulul: un oraş, o obsesie, un vis, o melancolie?

O, Istanbulul înseamnă atîtea lucruri, înseamnă atît de mult… De doi ani predau la Columbia University, sînt plecat din Istanbul cîte cinci-şase luni pe an şi mereu vreau să mă reîntorc. Mi-am petrecut în Istanbul întreaga viaţă. Istanbulul e ca o familie, e o întreagă lume, e tot ceea ce văd pe fereastră. Am mai plecat din Turcia cînd aveam şapte ani, cu tatăl meu care lucra în Elveţia, dar pînă la vîrsta de 33 de ani nici măcar n-am avut paşaport. Am trăit numai în Istanbul, iar restul lumii l-am cunoscut numai din filme şi din cărţi.

E important să nu te consideri un provincial

Ce a presupus această viaţă de scriitor, de persoană atît de ancorată în Istanbul!? Care e crezul dvs.?

Sînt cîteva idei de bază. Primul principiu: să ai încredere în tine însuţi. Apoi, trebuie să citeşti toţi scriitorii buni din generaţiile anterioare. Un alt principiu: am avut credinţa că lumea, mediul în care trăiesc, poate nu e un loc de care să le pese foarte multor oameni, dar, pentru mine, e foarte important, e la fel de important precum lumea lui Proust sau Dickens. Contează să dai contur locului din care provii. E important să crezi în lumea ta, să nu imiţi, să găseşti originalitatea, să te uiţi la lucrurile mărunte, să descoperi lucrurile specifice mediului tău, să nu te consideri un provincial şi să nu te gîndeşti că pe alţii nu-i interesează lumea ta. Eu am început să scriu în Turcia, iar toţi ceilalţi scriitori turci se tot plîngeau: noi trăim, scriem în Turcia, cui îi pasă de această ţară? Mi se spunea: nici un autor turc nu este tradus… Toate aceste lucruri erau reale. Trebuie să accepţi lucrurile aşa cum sînt, dar apoi, dacă ai încredere, poate interveni schimbarea. În cazul meu, perseverenţa a însemnat şi o schimbare. E adevărat că, în ceea ce mă priveşte, istoria şi contextul m-au ajutat, am fost un norocos, am fost tradus. În 1985, cînd am fost la New York, cu soţia mea, care urma acolo un doctorat, am stabilit legături cu scriitorii turci de acolo. De fiecare dată cînd apărea un rînd despre Turcia şi turci, în New York Times, de exemplu, ne dădeam telefon, comentam împreună. Acum nu mai e această situaţie, Turcia e mai cunoscută, dar atunci am fost un norocos…

În 1985, apărea în Turcia romanul Fortăreaţa albă. După 1990, această carte a fost publicată în engleză şi în multe alte limbi, aducîndu-vă prima recunoaştere internaţională. Care e povestea traducerii acestei cărţi în engleză? Ce editori v-au susţinut şi de ce?

Unul dintre elementele-cheie a fost că aveam ceva legături la New York. Un prieten, cu oarecare influenţă în lumea literară, m-a lăudat, spunînd: uitaţi-vă, acesta este un scriitor turc foarte bun şi aparte. După foarte multe insistenţe, un editor a cedat şi a spus: „Ok, să aducă o mostră de traducere şi ne uităm pe ea…“. Prima traducere în engleză, deşi Fortăreaţa albă nu e o carte voluminoasă, a luat doi ani, pentru că traducătoarea avea foarte multe lucruri de făcut, nu avea suficient timp să facă traducerea. După ce a făcut traducerea, au mai trecut doi ani pînă ce cartea a fost publicată în limba engleză.

Ce tiraj aţi avut la acest prim volum tradus?

După tot acest travaliu de care vă povesteam, prima ediţie a primei mele cărţi publicată în engleză a avut un tiraj de doar o mie de exemplare. Am pornit de la zero, minor, am încercat marea cu degetul, fără prea multe avantaje, la o editură destul de mică, dar respectabilă, după care am mers la una prestigioasă. Am început cu o editură foarte bună din Manchester, Carcanet, iar apoi am început să public la Faber&Faber. Aşa s-a întîmplat: am aşteptat mult pînă să fiu tradus. Şansa mea: am fost tradus în engleză şi franceză, iar cronicarii m-au citit, m-au comentat.

Cel mai mic tiraj a fost o mie de exemplare. Dar care este cel mai mare tiraj, acum, la o carte de-a dvs.?

Nu ştiu. Ştiu că sînt foarte multe exemplare. Am informaţii despre volumul total al vînzărilor. Cred că în întreaga lume sînt vîndute peste şapte milioane de exemplare. Am fost tradus în 56 de limbi.

Recunoaşterea dvs. internaţională a continuat prin publicarea în franceză a volumului Casa tăcerii, pentru care aţi cîştigat, în 1991, Prix de la découverte européene. Care este, în această situaţie, povestea traducerii şi publicării în Franţa?

Am fost publicat de Gallimard. La vremea aceea, Gallimard îl publica pe Yaşar Kemal, un alt scriitor turc, poate e tradus şi în româneşte, era extrem de cunoscut în anii ’60-’70.

Nu cred că e tradus, dar e cunoscut în România. Un scriitor care v-a susţinut, care a avut încredere în talentul dvs. V-a felicitat după ce aţi luat Premiul Nobel: „Sînt foarte fericit ca ai primit premiul pe care îl meritai. Cred că vei scrie noi romane cu aceeaşi pasiune. Nu am nici o îndoială ca îţi vei păstra convingerile“. A fost Kemal un deschizător de drum pentru literatura turcă?

Fără îndoială. Exista, la vremea aceea, la începutul anilor ’90, o traducătoare, Münevver Andaç, care îl traducea lui Kemal romanele în franceză. La un moment dat, traducătoarea a spus: eu vreau să-l traduc şi pe celălalt scriitor turc, mai tînăr, pe Orhan Pamuk. Iniţial, editorii francezi au fost suspicioşi, dar traducătoarea a insistat atît e mult, încît, într-un final, ei au spus: OK, poţi să faci traducerea, noi o publicăm. Am impresia că Gallimard nu prea dorea să continue cu traducerile din turcă. Între timp, am devenit cunoscut în alte ţări, Gallimard şi-a schimbat atitudinea, astăzi sînt fericiţi că m-au tradus. Reticenţa de început poate fi înţeleasă, era un risc să mai publice încă un autor turc. Practic, publicarea mea la Gallimard se datorează, într-o mare măsură, traducătoarei lui Kemal.

Avînd aspiraţii etice, nu devii neapărat un personaj politic

În numeroase declaraţii, inclusiv la Bucureşti, la Ateneul Român, aţi spus că nu vă consideraţi un scriitor politic. Totuşi, aţi scris despre genocidul împotriva armenilor din 1915 şi despre represiunea împotriva kurzilor. De ce vă deranjează să fiţi considerat scriitor politic?

Mă interesează politica, sînt o fiinţă umană, am şi eu standardele mele etice, vreau ca ţara mea să fie o societate deschisă şi democratică, să respecte drepturile omului, să nu fie represiuni ale armatei, să nu fie ameninţată de grupuri fundamentaliste. Acestea sînt aspiraţii normale, pe care fiecare dintre noi ar trebui să le aibă. Avînd aceste aspiraţii, nu devii neapărat un personaj politic. Un personaj politic este o persoană implicată care spune: vreau asta, vreau aia. Niciodată n-am fost acest gen de personaj, care să exprime preferinţe politice. Eu am vrut doar să scriu şi să trăiesc într-o ţară civilizată, democratică, şi m-am exprimat în acest sens. Dar, bucurîndu-mă de această faimă internaţională – care mi-a adus şi invidii, au fost editori, au fost comentatori politici, care au început să mă atace, spunînd că Pamuk a spus asta, a făcut asta –, am fost transformat în subiect politic de primă pagină, în diverse tabloide, şi etichetat uneori drept the bad guy. Eram atacat, invocîndu-se ideea de naţionalism, cînd, de fapt, în spate nu era decît invidie. Şi, în consecinţă, a trebuit să mă apăr. Eu am exprimat crezuri etice, legate de drepturile omului, nu făceam politică.

Cum aţi reacţionat cînd aţi fost considerat the bad guy?

Poate că ar fi fost de aşteptat, asta ar fi o tradiţie în Turcia, să retractez: îmi pare, rău, nu am spus aia, n-am spus cealaltă. Dar, din contră, am devenit „un tip mai rău“ şi am spus răspicat: da, am vorbit despre ce susţineţi voi. În momentul cînd eşti atacat, ori retractezi, zicînd „asta e, ei sînt jurnalişti, au exagerat şi ei“, ori ieşi la bătaie şi-ţi aperi demnitatea. Atacurile au venit către mine, nu eu le-am provocat. Dar nici nu m-am intimidat. Da, eu am spus lucrurile acelea; da, eu am vorbit despre genocidul împotriva armenilor, despre oprimarea kurzilor; da, toate aceste lucruri sînt adevărate şi eu le-am spus. Toată această asumare a declaraţiilor mele a amplificat şi mai mult situaţia. Ajungi într-o situaţie foarte dilematică şi delicată: pe de o parte, nu vrei să continui această dispută pe teme politice, pe de altă parte, trebuie să-ţi aperi demnitatea. Nu renunţ la nimic din ce am declarat, dar vreau să se reţină că sînt scriitor, vreau să scriu cărţi frumoase, vreau să-i bucur pe cititori cu romanele mele. Nu sînt un militant politic, sînt scriitor. Iar statul turc, ca să răspund printr-o glumă, a reuşit să-mi administreze o singură pedeapsă: în fiecare interviu, jurnaliştii îmi pun întrebări politice, iar eu răspund şi, în acest mod, problemele pe care eu le-am comentat rămîn mereu în atenţie.

Numărul cititorilor de literatură serioasă este limitat

S-a spus despre cărţile dvs. că, pe lîngă faptul că ilustrează un conflict al civilizaţiilor, scot la iveală şi o punte între Vest şi Est? Credeţi că literatura e capabilă să faciliteze un dialog politic real? Poate fi literatura „un pod peste ape tulburi“?

Da. Dar să nu fim totuşi prea optimişti în ceea ce priveşte şansele pe care literatura le-ar avea de a face pace. Trebuie să înţelegem cum se cuvine funcţiile literaturii. Prin literatură, se fac diverse trimiteri la lumea în care trăim, care pot să fie sau să nu fie luate în seamă. Poate vi se pare un pic contradictoriu că eu, scriitor, care mă bucur de o mare popularitate, spun acest lucru, dar numai oamenii civilizaţi, din clasele elevate ale societăţilor, citesc cărţi, citesc literatură. Numărul cititorilor de literatură serioasă este limitat. E adevărat, în întreaga lume, sînt ceva cititori, sînt atîtea limbi. Nu vreau să insinuez că literatura nu are consecinţe sociale, dar trebuie să fim modeşti. Nu vreau să spun că literatura este doar frumuseţe… În cărţi, poţi atinge chestiuni politice, chestiuni sociale, dar nu acesta este motivul pentru care scriu cărţi. Motivaţia mea este să scriu o carte bună care să mă mulţumească, o carte care să-mi placă, care să mă facă fericit. Sigur, sînt şi eu om, am furiile mele, nemulţumirile mele, mi se întîmplă să am ideosincrazii, îmi vine să spun „o să le arăt eu lor“. Aceste nemulţumiri nu sînt atît de puternice încît să mă determine să scriu o carte. Încep să scriu o carte cînd am un proiect foarte serios, nu ca reacţie la cotidian sau la anumite nemulţumiri pe care le pot avea. Am şi o înfăţişare politică, dar asta s-a născut, în cea mai mare măsură, în urma interviurilor pe care le-am dat. Mereu sînt întrebat despre chesti-uni politice, iar răspunsurile sînt transformate în titlu. După care, mă apăr: da, eu am spus acel lucru… Şi intrăm într-un cerc vicios… E clar, nu scriu o carte cu o anumită ţintă, dar pot menţiona anumite aspecte politice şi sociale. Dar nu o fac pentru o cauză, nu e un scop în sine.

Vă place istoria? Ce vă place şi ce nu vă place în istoria Turciei?

Mă interesează istoria, dar nu la fel cum este interesat un istoric pozitivist, care citeşte istorie şi caută să scoată la iveală anumite secrete, care încearcă să înţeleagă evenimentul istoric. Sînt interesat de istorie ca un romantic preocupat de imagini, de poveşti. Mai este şi un aspect politico-cultural, susţinut de diverse medii politice din Turcia – seculariştii, occidentaliştii, turcii republicani –, care văd doar partea negativă a Imperiului Otoman. Am vrut să le arăt cititorilor mei – şi turcilor, poate în mod deosebit – că Imperiul Otoman a avut şi părţi interesante, că-l poţi privi şi altfel… Borges şi, în mod deosebit, Italo Calvino, cu lucrările lui istorice postmoderne, m-au ajutat să privesc şi altfel evenimentul istoric. Umberto Eco m-a ajutat în sensul că m-a făcut să înţeleg că putem scrie cărţi subiective, că sîntem subiectivi cînd scriem cărţi cu fundal istoric: o carte despre secolul al XVI-lea nu narează cu fidelitate ce s-a întîmplat în acel secol. Istoria nu e ca un film făcut la Hollywood, iar cărţile de ficţiune nu pot reda în detaliu, cu acurateţe, istoria factuală. Cărţile de ficţiune nu-şi propun să elucideze evenimente istorice.

Mîncarea bună, sexul, să stai şi să nu faci nimic

Legat de acest trecut, în romanul dvs. Mă numesc Roşu, timpul e nesfîrşit, timpul n-are limite, totul se amestecă în praful istoriei. Mă numesc Roşu nu e o cronică a domniei sultanului Murat al III-lea. De ce contează atît de mult imaginea, pictura, tabloul?

Imaginea este istorie impregnată. Uneori imaginile spun mai mult despre o epocă decît dramele întîmplate atunci. Cînd scriam Mă numesc Roşu, eram interesat de pictură. Secolul al XVI-lea reprezenta apogeul picturii otomane. Acest roman este despre cît de diferit vedem lucrurile din jurul nostru. Intervine importanţa perspectivei, ce vedem, ce reţinem dintr-un tablou – postrenaşterea italiană şi pictura olandeză ne-au învăţat diverse moduri de a percepe lumea şi m-au interesat consecinţele acestor percepţii. Romanul Mă numesc Roşu este şi despre transformări culturale, despre o anumită tristeţe: uneori se întîmplă ceva şi acel ceva schimbă lucrurile în mod tragic, iar tot ce însemna tradiţie devine uitat. Ca să ilustrez această idee, fac frecvent o glumă: să ne imaginăm că într-un sătuc, în centrul Asiei sau în China, rupt de restul lumii, locuiesc scribi care consemnează evenimentele politice, care fac manual munca de arhivă. Dintr-odată, în acel sătuc, vine cineva cu un fotocopiator. Iată un exemplu de transformare culturală, de schimbare, nu mai e nevoie de scribi, cursul vieţii în acel sătuc este total schimbat, un element de tehnologie schimbă şi ierarhia socială, scribii sînt uitaţi, tradiţia este abandonată! Mă numesc Roşu încearcă să brodeze pe aceste consecinţe care apar în urma unor şocuri istorice sau culturale.

Romanul Mă numesc Roşu, cu care a început seria Orhan Pamuk la Editura Curtea Veche, are vînzări excelente în România, exemplarele vîndute trecînd de 40.000. Romanul poate fi citit în diverse chei, cum aţi spus. Personajele sînt bulversate de un ritm accelerat, de transformări, de şocuri… Putem vorbi de două lumi paralele care se îmbină în Mă numesc Roşu? Relaţionează, cumva, timpul secolului al XVI-lea cu timpul secolului al XXI-lea?

Înainte de a începe să scriu romanul, am făcut foarte multă cercetare, am studiat tablouri, am studiat filozofie. Şi aveam senza-ţia că nu e prea multă viaţă în ce am descoperit. Acţiunea se desfăşoară în 1591, trebuia să umplu acea lume cu personaje cunoscute, să mi-o fac familiară; unul dintre personaje este Orhan, un personaj minor; Sevket, un alt personaj, poartă numele fratelui meu, iar eroina, Seküre, poartă numele mamei mele. Acel triunghi din roman are ca model un triunghi real din viaţa mea: eu, fratele meu şi mama mea. În acest roman am pus ceva şi din copilăria mea, din anii ’60.

Vă consideraţi o persoană bogată? Vă puteţi cîştiga existenţa din scris?

Da. Cu siguranţă.

Ce vă mai doriţi, pe lîngă statutul acesta de scriitor de succes?

Să fiu fericit, să mă bucur de viaţă.

Care este cea mai mare bucurie a dvs.?

Cea mai mare bucurie?... Pot să vă spun că mă bucură, îmi place ce ne place tuturor: mîncarea bună, sexul, să stai şi să nu faci nimic… şi, bineînţeles, prietenia. Prietenia este foarte importantă.