OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cînd scrii la acest roman?
Ideea unor imigranţi străini, locuind în acelaşi oraş, mi-a venit de peste cinci ani. Primul capitol, despre Răzvan, mi-a luat foarte mult timp. La un moment dat, lăsasem deoparte celelalte personaje, doream să scriu doar povestea lui Răzvan, însă mi s-a părut incompletă faţă de contextul social pe care încercam să-l descriu. |n cazul lui Răzvan, contextul este foarte academic, foarte gay, foarte izolat, deşi interesele lui sînt globale. Fiind destul de izolat social, Răzvan nu putea da o imagine despre Londra. Atunci am avut nevoie de celelalte personaje, care au devenit capitole distincte.

Cartea ta îşi propune vreo demonstraţie, are vreun mesaj, implicit sau explicit?
În mintea mea, da, dar nu ştiu dacă am reuşit să-l redau destul de clar. În chiar primul capitol, în care personajul Răzvan vorbeşte despre închisorile CIA în România, doream să se redeschidă o discuţie care mi se pare foarte necesară. Am urmărit ce s-a scris în presa românească în momentul în care Raportul respectiv, al lui Dick Marty, a apărut la Comisia Europeană, despre posibilitatea închisorilor secrete în România şi în Polonia. Am fost foarte dezamăgită de susţinerea, fără excepţie, a poziţiei oficialităţilor române: nu au existat închisori. În România n-a fost nici o dezbatere pe această temă. Dacă am avut un scop, să-i zicem ideologic, a fost să informez pe tema asta şi să redeschid o discuţie.

Asta arată doza ta de naivitate: o carte, o ficţiune, să redeschidă o discuţie despre posibile închisori CIA?
Ăsta e mediul în care eu mă exprim, astea sînt ideile mele. Dacă nu pot să schimb nimic, măcar să-mi fac clară poziţia de nonparticipare la ceva cu care nu sînt de acord.

Cartea ta nu este doar despre posibile închisori CIA în România. Ce ideologie să mai existe la acel ţigan care păstrează un ban de aur şi i-l dă unei fete, pentru a face dragoste cu ea, situaţia fiind una „de viaţă şi de moarte“?
Demonstraţia, dacă există, e doar în primul capitol. Eu am gîndit cartea ca o chintesenţă a diferitelor părţi care contribuie la crearea unei culturi vaste şi diverse, care există în Londra. Capitolul „Răzvan“ este metafora drepturilor omului. Maria este simbolul unui centru în care se desfăşoară cele mai interesante proiecte artistice contemporane. Traian este partea cealaltă a societăţii englezeşti, a afacerilor, unde se produc o grămadă de bani. Sabina este cea din umbră, cea care are grijă, care ajută la supravieţuirea unei identităţi tardive – cea religioasă –, care n-are o prezenţă acută în societatea seculară. Gruia este metafora „sufletului“.

 

Cele cinci personaje, aflate la Londra, vorbesc despre România la modul negativ: „ţară de căcat“, „ţară vraişte“. Gruia se întreabă de ce să se întoarcă în România, „pentru şuturi în cur“, „pentru un scuipat între ochi“?
Fiecare dintre ei se raportează în mod diferit la ce a lăsat în urmă. Nici unul dintre ei n-ar fi plecat dacă n-ar fi crezut că le este mai bine în altă parte. Referinţele lor la România sînt cele pornite din dezamăgire. Cu toate acestea, Sabinei îi este continuu dor de casă şi de satul din judeţul Botoşani, asta şi pentru că are un suport psihologic şi spiritual transcultural, este o persoană religioasă, este metafora spiritului uman care are grijă: Christofor care îl poartă pe Christ pe umeri.

 

Ai plecat în Anglia la 24 de ani, te-ai căsătorit acolo, ai făcut un copil, ţi-ai schimbat ţara, limba, obiceiurile, prietenii. N-a fost un pas prea brusc, prea direct?
A fost. Eu am plecat acolo cu o bursă. Am început un doctorat pe antropologie culturală, pe studii de tranziţie, la Exeter University. M-am căsătorit, am făcut un copil, totul a fost destul de drastic. Am trecut de la oraşe mari – Bucureşti sau Exeter –, la un orăşel mic de provincie, foarte purist, foarte socially clean, de la doctorat şi predat la universitate am trecut la maternitate, de la libertate la mariaj, de la limba română la o limbă străină. Nu mi-a fost foarte uşor.

 

De ce ai spus că ai trecut „de la libertate la mariaj“?
Nici eu nu ştiu. E o discuţie mai lungă...  Au fost, în viaţa mea, nişte transformări majore, care s-au resimţit. Am avut inspiraţia – dacă eu nu mai puteam participa în lume, în ritmul cu care mă obişnuisem – să aduc lumea la mine. Şi am făcut asta printr-un proiect, pe care şi acum îl conduc, care se numeşte „Lectures on Everything“. La diferite subiecte – teoria cuantelor, dezbaterea dintre ştiinţe şi religie, drepturile omului  – invit un lector, care a petrecut cel puţin un an studiind subiectul respectiv, persoane academice sau jurnalişti, sau autori de carte, să ne vorbească timp de o oră. Expunerea se desfăşoară într-un conac de secol XVII, de la marginea oraşului. Se întîmplă joia seara, după expunere, discutăm pînă dimineaţa despre acea temă. Clive Stafford-Smith, avocatul celor închişi la Guantánamo, a fost unul dintre invitaţi.     

 

Mai ţii legătura cu România culturală, citeşti proză contemporană?
Cînd vin în România îmi cumpăr o valiză de cărţi.

 

Cum îi percepi pe autorii de proză contemporană românească?
Mă simt în afară, ruptă de contextul în care se scrie. Dar am şi o anumită libertate, citind proză românească. Pot să mă exprim fără să-mi fie teamă că trebuie să fiu „la modă“. Într-un fel, mă simt eliberată că nu particip activ la contextul cultural românesc. Mă bucur că nu mai sînt asimilată nici unui curent literar, nici unei generaţii de scriitori. În stări de spirit pesimiste, mă simt autoexilată, un exil cultural pe care mi-l asum, e decizia mea, sînt între două ape şi înot doar cu efort.

 

Simţi criza economică, acolo, în Anglia, unde stai?
Nu prea. În mijlocul crizei, în 2008-2009, în oraşul unde stau eu n-a căzut nici o bancă, nu s-a închis nici un magazin, s-au deschis două restaurante, care au profit. Preţurile \n domeniul  imobiliar n-au stagnat. Nu se simte criza unde stau eu, dar acolo e o bulă social-culturală, o excepţie care nu cred că va dura mult. Pentru mine, e un context fericit, dar neadevărat, faţă de ce se întîmplă în restul Angliei sau în Irlanda. Iar soţul meu, care este un ziarist de anvergură, mă ajută foarte mult.

 

Ai blog, ai pagină de Facebook?
Nu am blog, nu sînt nici pe Facebook. Sînt incompatibile cu mine. Am senzaţia că dacă am ceva de spus, o fac în jurnal şi nu pe blog. Facebookul mi se pare deprimant. Ideea la Facebook este să reconecteze oameni care au pierdut legătura unii cu alţii, din diferite motive. Sînt cîţiva oameni din viaţa mea despre care nu vreau să aflu ce li s-a întîmplat. Ideea de a acumula zeci, sute de mii de friends, pe Facebook, o pun în legătură directă cu nivelul de intensitate al societăţii consumeriste.

De ce să fie o formă de consumerism? Sînt oameni singuri care îşi caută şi îşi găsesc prieteni.
Relaţiile umane sînt tratate cantitativ. Psihologic, s-a demonstrat că nu poţi să întreţii relaţii de prietenie cu mai mult de 15 oameni, în acelaşi timp. Ideea de a avea mii de prieteni pe Facebook e neadevărată. Dacă vrei să-ţi revezi un prieten, mai bine îi dai un telefon şi te întîlneşti cu el. Prin astfel de site-uri sociale, ca Facebook, avem de a a face cu o dizolvare a ideii de trecut. Nu mai poţi lăsa nimic în urmă, trecutul te ajunge întotdeauna. Toţi oamenii pe care i-ai lăsat în urmă vor fi prezenţi continuu într-o bază de date. Destinul tău, identitatea personală şi relaţiile umane se reorganizează prin acest acces direct la trecut. Această generaţie îşi aduce trecutul în prezent, îl înfăţişează tuturor. Nu cumva şi eu mă schimb prin această continuă raportare la trecut, care este cunoscută de mii de oameni? Ce raporturi mai am cu destinul meu, cu trecutul meu, cu prietenii, dacă totul e văzut şi cunoscut şi de alţii? E doar o întrebare. 

 

În această carte mai există un personaj, Victor Preda, revoluţionarul de la Timişoara, prezent în mai multe capitole.  Mi se pare foarte important că aminteşti, prin acest personaj, de Decembrie 1989. De ce ai vrut să fie şi Victor Preda în carte?
Deşi i-am schimbat numele în carte, Victor Preda este un personaj real. L-am cunoscut, mi-a servit cina la un restaurant de la mine din oraş, din Anglia. Auzind că vorbesc cu accent, m-a întrebat de unde sînt, i-am spus că din România, şi mi-a spus toată povestea lui. După ce am vorbit cu el, nu l-am mai întîlnit, destinul lui s-a rupt, nu ştiu ce s-a întîmplat cu el mai departe. Dar l-am vrut în carte. Cumva, toate celelalte personaje îi datorează destinul lor actual. Faptul că Răzvan, Maria, Traian, Sabina şi Gruia trăiesc de partea cealaltă a Europei se datorează oamenilor ca Victor Preda.