OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Calin-Andrei Mihailescu, un roman stabilit in Canada din 1987, unde este profesor de literatura comparata, teorie critica si spaniola la University of Western Ontario, a lansat in aceasta luna, la Bucuresti si la Timisoara, volumul Cum era? Cam asa... Amintiri din anii comunismului (romanesc), aparut la Editura Curtea Veche si ilustrat de Stefan Anastasiu. 24 de autori, din generatii diferite, cu sensibilitati diferite, unii traind in Romania, altii pe continentul nord-american, si-au amintit de comunism. Punct cistigat: amintirile sint foarte pregnante, judecata oarecum obosita si maniheista despre comunism a lasat locul unui flux de amintiri care spune mai mult despre comunism decit orice infierare furibunda. Cum era? Cam asa... e o carte necesara, extrem de binevenita pentru spatiul romanesc: cit mai multe amintiri, care sa nu fie deturnate de o judecata care condamna fara replica si scuza prin omisiune. Cine a participat la provocarea lansata de Calin-Andrei Mihailescu? Mihai Sora, Vintila Mihailescu, Dumitru Radu Popa, Rodica Zafiu, Ioana Parvulescu, Razvan Petrescu, George Astalos, Sanda Golopentia, Vladimir Tismaneanu, Bogdan Ghiu, Mircea Horia Simionescu, Adriana Babeti, Angela Cozea, Doina Jela, Liviu Papadima, Sorin Antohi, Stefan Anastasiu, Ioan Grosan, Ioan T. Morar, Andrei Codrescu, Serban Foarta, Traian Ungureanu, Afra H. Interviul are un pasaj, pe care l-am paginat separat, despre Sorin Antohi si participarea sa la acest volum. Facem precizarea ca interviul a fost realizat la Bucuresti, pe 15 octombrie, cu citeva zile inainte sa aflam ca Sorin Antohi preda la Budapesta fara sa-si fi luat doctoratul la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iasi. Din acest motiv, intrebarile se rezuma doar la colaborarea lui Sorin Antohi cu Securitatea.

Cum s-a nascut acest volum?
Acum vreo trei ani am primit un mesaj, prin e-mail, de la un necunoscut. Continea trei pagini de amintiri „mitraliate“ din Romania comunista. Se numea Inventarul unei lumi apuse. Avea structura urmatoare, va citesc un fragment: „Virginia, Select, Carpati (de Sfintu Gheorghe, nu de Rimnicu Sarat), Plugar, Tractor, Bucium, Rarau; Zamfir, Benone, Irina Loghin, Dolanescu; de la 5 lei in sus, Litoral, Amiral, Snagov; invazia albaneza (Arberia si altele) si chinezeasca (Torch, Ancient Porcelain, Double Horse) de pe linga BT-uri; Sfatul medicului – gripa; munca voluntara la Polivalenta, concerte Phoenix, folk, Dan Aldea si Sfinxul cu mugul, Cenaclul Flacara“. Era „mitraliata“, sub forma de tabla de materii, toata esenta vietii romanesti din comunism. Mi s-a parut fascinanta ideea sa inventariezi in felul acesta vreo 45 de ani de comunism; erau, mi-am dat seama, vreo noua sau zece miini diferite care au lucrat la „inventar“, virste diferite, experiente diferite. I-am scris autorului si l-am intrebat daca are ceva impotriva sa public acest Inventar al unei lumi apuse. Nu mi-a raspuns. M-am enervat, dar, apoi, mi-am dat seama ca omul era intelept: memoria anonima nu trebuie semnata in nici un fel. Dupa aceea, i-am trimis textul lui Sorin Antohi, cu care aveam o corespondenta relativ intensa in epoca repectiva. I s-a parut formidabila ideea si am decis sa scriem o carte impreuna invitind oameni sa colaboreze.


- Rigiditatea pozitiei din care privim trecutul nostru

Mesajul acela anonim, acel Inventar al unei lumi apuse, putea ramine in Inbox, il puteai citi fara sa duca la o carte. De ce o carte?
Eu sint in foarte strinse legaturi cu Romania, citesc romaneste, scriu romaneste tot timpul. Stiu ce ce se intimpla aici, am foarte multi prieteni. Mi-am dat seama ca in discursul public romanesc si in foarte multe rememorari ale trecutului, in memorii extraordinare, cum ar fi cartea lui Ion Ioanid, inchisoarea noastra cea de toate zilele, sau cartea Lenei Constante, Evadarea tacuta, pozitia e fixata in trecut. Fie ca e un povestitor obiectiv si genial – Ion Ioanid mi se pare ca e un Soljenitin al romanilor –, fie ca sint autori excelenti care scriu pe o baza memoriala (Stelian Tanase sau Doina Jela), pozitia este deja una fixata. Mie mi se pare ca una din hibele culturii si vietii publice romanesti de astazi este rigiditatea pozitiei din care privim trecutul nostru. Vrem sa stim cum a fost, ce s-a intimplat – dar niciodata nu stim exact ce s-a intimplat, istoria este un flux. Ideea de a avea o istorie in flux sta la baza cartii Cum era? Cam asa.... Am publicat Inventarul unei lumi apuse, combinat cu textele celor 24 de autori. E o carte de povesti, de fapt, nu e o carte de analiza.

In cit timp ai adunat textele?
In doi ani. Am trimis prin e-mail Inventarul unei lumi apuse, care era insotit de o scrisoare de invitatie. Autorii romani din Occident au raspuns in doua saptamini: Sanda Golopentia, Dumitru Radu Popa, Andrei Codrescu, Angela Cozea. in ritmul asta as fi avut gata cartea in doua luni de zile. Dar, in carte, mai sint si multi autori din Romania, care mi-au raspuns mai greu. Dintre scriitorii din Romania, cei mai rapizi au fost „seniorii“, care nu sint amploaiati: Mircea Horia Simionescu, Mihai Sora, Serban Foarta. Altii, care au cite trei job-uri, care editeaza serii la Humanitas sau se ocupa de reviste, cum ar fi Rodica Zafiu sau Ioana Parvulescu – oameni foarte ocupati –, de acestia a trebuit sa trag indelung. Cartea, din cauza asta, are un element intimplator. Unele texte pe care le speram initial nu au venit; n-am sa mentionez nume, ca e lume buna. Alte texte au intirziat foarte mult. Cel mai mult a intirziat textul lui Sorin Antohi, despre care trebuie sa vorbim putin.


Vom vorbi in finalul interviului despre Sorin Antohi, am citeva intrebari.
Da, OK. Ideea de istorie ca flux va fi continuata in felul urmator: Editura Curtea Veche va face un site al cartii, unde va exista si un forum de discutii. Speranta mea este ca, daca o a doua editie a cartii va aparea, sa preluam si elementele de pe forum.

De ce sint 24 de autori?
Asa s-a nimerit. Trebuia sa fie 27: sint 27 de litere. Trei autori au scris cite doua texte.

Calin-Andrei Mihailescu, Dumitru Radu Popa si Sanda Golopentia au scris cite doua texte.
Da, romanii nord-americani au dat imediat al doilea text. Cei din Romania, unii dintre ei, nu au produs nici primul text. in spatiul nord-american, cind promiti ceva, chiar faci si, in genere, respecti termenele. Este foarte clar ca toti cei care au scris in carte au facut-o cu un viu interes.


- Am iesit dedublat din armata

Am vazut ca, in carte, fiecare autor scrie la o litera a alfabetului. Cum a fost repartizarea literelor? La litera le-a fost anexat si un obiect, Andrei Codrescu a primt litera T si trebuia sa scrie musai despre tite?
Autorii au primit doar cite o litera. Eu am doi copii, Ilinca, de aproape 17 ani, si Andrei, de 15 ani. Acum doi ani le-am cerut sa scrie literele alfabetului, sa le taie in patratele si sa le puna intr-o sapca. in cealalta sapca erau 27 de nume. Unul tragea numele, celalalt litera. Autorul si-a ales, la litera pe care a primit-o, un obiect sau o situatie. Unii dintre ei s-au legat foarte tare de litera; de exemplu litera C a Rodicai Zafiu este bazata pe o fisa de dictionar. La C avem si foarte multe elemente: Ceausescu, CC al PCR, CAP, Casa Poporului, dar si Coada, Cafeaua, Cotele apelor Dunarii, Carpati fara etc. Litera O, care i-a revenit lui Liviu Papadima, are o multime de Omagii si de Organizatii. Ioana Parvulescu, care avea D, a scris un Dictionar al navetei, iar F-ul lui Dumitru Radu Popa are un Fandango care e scris numai cu cuvinte cu litera F.

De ce tu ai scris despre armata si despre 2 Mai?
Mie mi-a cazut litera E. Am scris despre armata pentru ca am incercat sa-mi rezolv acum ceea ce nu intelesesem in epoca respectiva. Am fost trimis in armata la 19 ani. Nu intelegeam de ce trebuie sa fii trimis in armata. Mi s-au intimplat lucruri fundamentale. Am iesit dedublat din armata.

Adica?
in armata nu ai voie sa ai propriile tale experiente. Experientele sint ale tuturor. Ceea ce se intimpla atunci se petrecea pentru a fi povestit in viitor. Gabriel Garcia Marquez are primul sau volum de memorii in care vorbeste despre a trai ca sa povestesti mai tirziu. Sensurile cite unui eveniment sint catre o poveste. in armata, ceea ce pateam parca nu mi se intimpla mie, se intimpla altuia care era, de fapt, povestitorul acelui fapt cindva, in viitor. Am fost obligat sa scriu despre armata. Nu mi-a cazut litera A, mi-a cazut litera E, am intitulat articolul Egzercit.


- Mitocania nu ma mai atinge

Si despre 2 Mai de ce ai scris?
Eu sint doimaist inrait si foarte vechi. Ma duc acolo de la sfirsitul anilor ’60.

Ai continuat sa mergi la 2 Mai si dupa ce ai ramas in Canada, in perioadele cind te-ai intors in Romania, dupa 1990?
Sigur, sigur. Cred ca, dupa 1990, am revenit la 2 Mai si la Vama Veche de cel putin zece ori. Mi-am dus copiii la 2 Mai si la Vama Veche. Acum vor sa mearga singuri, cu corturile. Mi se pare minunat.

Ii lasi?
Sigur. 2 Mai si Vama Veche nu mai sint ce erau inainte. inainte ma duceam la 2 Mai, ieseam pe ulita si din primii 50 de oameni pe care-i vedam 40 imi erau cunoscuti. Acum, Vama este extraordinar de aglomerata. Eu caut 2 Mai si Vama Veche printre multitudinea de trupuri straine, printre oamenii pe care nu-i cunosc, poate nici nu-mi plac. E un lucru ciudat: e ca si cum ai cauta maimute sau ierburi printre ruinele unui castel.

In ultimii ani, atunci cind ai fost la Vama Veche, au fost momente in care ti-a placut acolo sau mai mult te-ai enervat?
Imi place foarte tare sa merg la 2 Mai, chiar si acum. Sint un om norocos. Mi s-a intimplat sa nu mai observ mitocania romaneasca si agresivitatea din strada. Mitocania nu ma mai atinge, trec prin ea ca si cum as fi intr-un film.
Cum asa? Da-ne si noua reteta!

Veniti si voi doar doua-trei saptamini pe an in tara si o sa vedeti ce bine e.
Mitocania o poti observa de cind te dai jos din avion si pina pleci.
La inceput, cind reveneam in Romania, mitocania ma atingea. Astazi nu ma mai atinge. Am revenit in 1990, la o luna dupa prima mineriada. Atunci am fost extrem de afectat: n-am mai scris romaneste, n-am mai facut radio romanesc. Mi-am dat seama ca sint intr-o lume foarte aiurea. Timp de aproape noua ani n-am mai scris romaneste.

Din cauza mineriadei?
Mineriada a fost ultima picatura. Pe 22 decembrie 1989 am vrut sa ma intorc in Romania. Nevasta-mea, care era insarcinata cu fetita noastra, m-a implorat sa nu ma duc, si bine am facut ca am ascultat-o. Dupa prima mineriada, cind am ajuns in Romania, am observat ca mitocania devenise de o violenta extraordinara. Si atunci am rupt-o cu tara vreo citiva ani. Cind am revenit, in 1997, mi-am dat seama ca mitocania nu ma mai afecteaza, mai mult ma amuza. Asa e si la 2 Mai: sint si acolo multi mitocani, dar eu nu-i observ.


- Aminarea era forma esentiala a supravietuirii

Spui in carte: aminarea si diluarea ar fi trasaturi centrale sub comunism. De ce?
Eu ma refer la viata individuala sau de grup, nu la reguli generale despre mersul statului. Eu mi-am dat seama ca duceam o viata diluata – nu doar lipsita de culoare si de fapte: faptele n-aveau o consistenta – ca un simptom de aparare. Diluarea era si in vorbele obisnuite: „Se aranjeaza“, „Nu conteaza, Jean boxeaza“, „Merge si asa“ sau „Nici o problema“. Exista un element de diluare in participarea individului la faptul cotidian. Dar diluarea crea in jurul meu un element de aparare, o zona in care influentele agresive, saracia, frigul, foamea deveneau inconsistente.

Iar aminarea, de ce era aceasta o trasatura a comunismului?
Aminarea nu este doar o promisiune pe care nu ti-o tii. Aminarea nu e doar ratarea individala: sa promiti foarte mult, sa ai datele unei posibile impliniri si sa nu iasa nimic. Pentru mine, aminarea e ceva mai mult, seamana cu depusul banilor la banca pentru a-i scoate mai tirziu. Aminarea, pentru mine, insemna un mod de a afirma ca mai e timp, ca daca aminam, supravietuim. Aminarea era forma esentiala a supravietuirii. Supravietuiesti in timp in speranta ca, la un moment dat, se va putea sa traiesti si altfel.

De ce ai plecat in Canada, in 1987?
Eu m-am hotarit sa plec din 1982. Am terminat Facultatea de Litere in 1981, tatal meu era in Occident de multa vreme, de cind eram copil. Eu n-am vrut niciodata sa plec din Romania, am vrut doar sa scap de mizeria morala, apoi de cea economica. Am reusit sa nu fiu membru de partid, am reusit sa ma feresc de provocarile Securitatii. Pentru mine era alb si negru, colaborezi sau nu colaborezi, esti un nemernic sau nu. Ca sa fii un nemernic iti trebuia foarte putin. Era de ajuns, o singura data, sa spui DA. Eram absolutisti, eram, realmente, cathari din acest punct de vedere.


- Cum sa-mi reneg tatal?

Cind spui „eram“ te referi la un grup de prieteni?
Aveam foarte multi prieteni.

Toti gindeau asa?
in genere. Exista un tip de consonanta pe care il stiai foarte bine. Stiai. E ca si atunci cind esti indragostit: stii cind esti indragostit. Tu stii. La fel se intimpla cu postura morala: stii cind esti vinovat si stii cind nu esti. Pe oamenii cu care am ramas prieten ii consider foarte curati. Asta cred ca e lucrul cel mai important pentru mine. Dar am intilnit si oameni dubiosi, nesiguri. Eu cunosc foarte bine Romania: am calatorit foarte mult, am baut cu muncitorii si cu pionierii, m-am urcat pe munte cu alpinistii si cu vivandierele. Mie imi place extraordinar de mult Romania.

Totusi ai plecat.
Ceea ce doream sa fac intelectual, academic, nu puteam sa realizez in Romania. Atunci, la Filologia bucuresteana, existau doua locuri la doctorat: unul pentru literatura, unul pentru lingvistica. Daca nu erai membru PCR nu puteai sa-si faci un doctorat in anii ’80. Eu nu doream sa fiu membru de partid. Mi s-a facut propunerea sa devin membru de partid si sa-mi reneg tatal, care era in Occident. Eu am intrebat: cum sa-l reneg? Si mi s-a raspuns: semnati o declaratie ca nu sinteti de acord cu el. M-am enervat: stati putin, e tatal meu, cum sa nu fiu de acord cu el, ce a facut e treaba lui. Asta-i destinul meu, sa am tatal in Occident. in 1986-1987, inainte de a ajunge in Canada, am trait un an la München si am petrecut mult timp cu Ion Negoitescu. El scria la Istoria literaturii romane, citea cartile romanesti, dupa care le facea cadou. Am multe carti daruite de el. il intrebam: Nego, ce faci, de ce dai cartile? Si el raspundea: A, literatura romana este trecatoare. Si insistam: Atunci de ce scrii despre literatura romana? Nego: Nici germana, nici franceza mea nu sint destul de bune si, la urma urmelor, sint roman, ce sa fac? Acei ani, dupa plecare, au fost foarte importanti pentru mine, ca sa ma lamuresc prin ce trecuseram. Am scris mult in acei ani, am facut publicistica si foarte multe emisiuni de radio ca sa explic si sa-mi explic lumea lui Ceausescu. Abia in Occident mi-am dat seama ca intelegerea mea, intelegerea comunismului, era foarte diluata in Romania. Mecanismele de aparare pe care mi le construisem ma diluau pe mine: ca sa fiu eu imi imputinam cunostintele. Pentru mine, diferenta dintre a fi si a sti, in comunism, este extraordinar de mare. Preferi sa nu stii nimic, sa ignori, ca sa fii. Iar acest fel de a fi este doar o forma de supravietuire. Eu m-am diluat, dar am ajuns intr-un punct in care am inteles. A fost momentul cind diluarea s-a terminat. Astazi, trecutul romanesc comunist, cit il stiu eu, este un trecut extraordinar de prezent, nu este diluat, este viu. Aceasta carte, asa cum a iesit, cu toate accidentele ei, cu toate golurile ei, cu intimplarile ei, da o imagine foarte pregnanta a Romaniei de atunci. Nu este o imagine analitica. Ceea ce ramine sint niste imagini.


- In amintire, judecata este implicita

De ce cartea pune mai mult accent pe amintire decit pe judecata?
in amintire, judecata este implicita. Sint doua feluri de amintiri: cu unele amintiri ne organizam trecutul, alte amintiri, memoria involuntara, te invadeaza ca un miros, ca ochii fetei pe care ai iubit-o prima data. Sint invadat de amintiri si nu ma pot apara. Cartea asta, Cum era? Cam asa..., te invadeaza. Esti invadat nu doar fiind autor, ci si cititor. Aceste amintiri vin spre cititor si nu le poti opri printr-un mecanism de judecare. Judecarea ar fi o ingropare a trecutului.

Avem in fata noastra, le-am adus special pentru aceasta discutie, mai multe carti care pun accent pe amintire: O lume disparuta de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Cartea roz a comunismului, elaborata de Gabriel H. Decuble cu prietenii din Clubul 8 de la Iasi, Nascut in URSS de Vasile Ernu. Crezi ca se schimba paradigma noastra cu privire la comunism?
Nu stiu daca se schimba, cred ca se imbogateste. Istoria Romaniei, in ultimii 17 ani, este diferita fata de a celorlalte tari din Est. Germania si-a rezolvat nemteste problema Securitatii, a Stasi. in prima zi dupa reunificare, arhivele Stasi au fost inchise, s-a pus lacat pe arhive. N-a disparut nici un document, iar judecarea s-a putut face intr-un mod rational si complet. Asta imi aminteste de un imparat chinez, spre rusinea mea nu-mi amintesc numele lui, care a inceput construirea Zidului chinezesc. Stii cine e?


- Fundatura interpretarii

Spre rusinea mea, nu mi-l amintesc nici eu.
Acel imparat a mai facut un lucru. Cind a inceput construirea Zidului, care trebuia sa-i apere, pe patru mii de kilometri, pe chinezi de mongoli, a dispus arderea tuturor manuscriselor existente in imperiul chinez. Germania a procedat identic: a inchis legatura intre trecut si viitor, a facut o demarcatie imediata si clara prin inchiderea arhivelor. A inchis trecutul in arhive, a izolat acel trecut si, apoi, l-a luat la cercetat. Noi, romanii, n-am inchis arhivele, n-am zis gata cu Securitatea!, iar Securitatea a continuat sa conduca Romania. Ca se numeste institutie, coterie, societate secreta, directie sau flux, Securitatea a continuat sa conduca. in Romania, primul lucru care trebuia facut era inchiderea arhivelor Securitatii. Trecutul trebuia conservat intact, cu oameni, cu fapte, cu directive, cu tot ce a tinut de Securitate. Astazi, avem arhive descompletate, dosare distruse, pagini ascunse.

Revin la intrebare: avem o alta paradigma a raportarii noastre la comunism?
Pina la volumele pe care le-ai mentionat si care au aparut in ultimii doi-trei ani, se ajunsese la o reactie simpla fata de trecut, la niste gesturi care erau in registrul limbii de lemn sau al gindirii de lemn. Gindirea fata de trecut se impartasea din maniheismul dintre alb si negru. Noi proiectam in trecutul respectiv dorinta noastra de a avea o judecata clara asupra trecutului. Invocind faptele: Gica a turnat, Fane nu a turnat, Fane este bun, Gica este rau, doream sa judecam istoria dintr-un punct de vedere clar moral. Asta se numeste bovarism paseist si asa am ajuns la o fundatura a interpretarii, la o anumita satietate, o anumita oboseala. E prea mult. Cartile pe care le avem in fata sint scrise de oameni foarte tineri, care au trait foarte putin sub comunism, dar vor sa-l inteleaga. Vasile Ernu a trait sub comunismul sovietic. La Vasile Ernu exista o nostalgie care, la un moment dat, devine foarte haioasa: articolul despe bauturile din URSS este genial, este antologabil in orice manual de istorie, trebuie cunoscut. Vasile Ernu stie foarte bine un lucru: exilul nu este in spatiu, ci in timp. Vasile este exilat fata de timpul in care era tinar si in care se intoarce incercind sa se recunoasca si nu reuseste. Nerecunoscindu-se in trecut, vede o ruptura in viata lui, din care cauza cartea este scrisa fragmentar. Asta mi se pare calitatea principala a cartii: este o carte explodata, are o intensitate explodata. O lume disparuta este cartea unei experiente, o experienta meditata mai tirziu. Cartea roz a comunismului n-am citit-o, m-am intilnit la Timisoara cu Radu Pavel Gheo, unul dintre autorii Cartii roz, care mi-a promis un exemplar. Sint curios ce tip de amintire filtreaza acei autori.

Hai sa incheiem pe un ton de gluma. Tu ai scos, in ultima vreme, carti cu mai putin savantlic si mai multa ironie. Ai publicat un Calindar de noapte, cu cite un gind ironic pentru fiecare zi a anului. Iata un exemplu: „sintem un neam rastihnit, de oblomovita veche, sensibil la agheasma“. Te rog acum, in finalul acestui interviu, sa-mi dai tot o replica scurta si vioaie.
Sa-ti zic una pe care mi-a spus-o Serban Foarta. Geniala. Am lansat cartea Cum era? Cam asa... la Timisora, la Libraria „Joc secund“. Lume multa, autografe; doamnele de la librarie imi cer un autograf pe exemplarul de librarie. Si eu scriu ceva despre „nu-i joc secund mai pur decit acest loc etc.“. La care Serban zice, deodata venindu-i o lumina in ochi: nu-i joc secund mai pur decit fututu’n cur. Geniala.

O lasam asa la transcriere?
E geniala, fara greseala. Las-o asa. Si sa-ti spun si eu una: oile lui Blaga – sintem oi amfibii. Sintem prinsi intre dealurile de pe care ne uitam ca sa vina ajutorul extern si vaile care sint pline de lacrimi pompate de la irigatoarele cu lacrimi din Est si din comunism.


„Sorin Antohi traieste cu o vinovatie care nu poate fi acoperita de impulsul arivismului“

in carte este publicat, in varianta prescurtata, textul lui Sorin Antohi, aparut initial in ziarul Cotidianul, in care isi marturisea colaborarea cu Securitatea. De ce contributia lui Sorin Antohi la acest volum este tocmai acest text?
Eu am primit prin e-mail textul publicat in Cotidianul, cu citeva ore inainte de a fi publicat. Vreau sa precizez un lucru: eu am inceput cartea aceasta impreuna cu Sorin Antohi, dupa care el nu a facut nimic. La un moment dat ii trimit un mesaj, in care ii spun ca am nevoie de ajutorul lui. Tot trimiteam invitatii, tot primeam texte, le editam. Si l-am intrebat daca il mai intereseaza aceasta carte. Nu mi-a raspuns nimic. I-am trimis un mesaj in care i-am spus ca daca in trei zile nu-mi raspunde voi intelege ca nu-l mai intereseaza. Nu mi-a raspuns. Dupa vreo doua luni l-am intrebat: totusi, vrei sa-mi trimiti un text? Zice: Da, da, da, nu incheia cartea fara textul meu. Textul nu venea. Am insistat. Mi-a spus: vei primi un text revelator despre trecutul meu negru. Si mi l-a trimis. Era acelasi text pe care l-a publicat si in Cotidianul. Nu era grozav scris, l-am scurtat mult, pina l-am adus la trei mii si ceva de cuvinte. L-am facut simplu, cum si trebuie sa fie o asemenea marturisire. Nu de scuze, nu de megalomanii, nu de incercari de a manipula retoric cititorul adresindu-te inimii lui avem nevoie, ci de declaratia unui soldat cazut.

A fost de acord cu varianta prescurtata de tine?
Da. L-a vazut, l-a aprobat.

Textul a fost trimis special pentru carte?
Da, era contributia lui la carte.

Prin acest text ai aflat de colaborarea cu Securitatea a lui Sorin Antohi?
Stiam cartile lui Luca Pitu, Luca acuzindu-l in permanenta ca e securist. Luca Pitu este un tip foarte direct si a acuzat pe foarte multa lume. Niciodata n-am primit de la Dan Petrescu sau de la Tereza Petrescu sau de la Alexandru Calinescu vreun fel de veste ca ar fi fost securist. inainte de marturisirea din Cotidianul, am auzit soapte, ca ar fi ceva, dar nu mult. Am intrebat: poate sa fie o greseala a tineretii? Da, mi s-a raspuns, si am zis OK.

Ai citit textul din Cotidianul, ai pregatit o varianta si pentru cartea coordonata de tine. Cum ti se pare marturia?
Are niste gauri. Sint niste lucruri neexplicate, sint niste inconsecvente apropo de datare, niste inconsecvente despre relatia pe care Securitatea o avea cu Armata. Nu oricine este adus intr-o unitate militara sa se ocupe de un proiect ultrasecret. Acestea sint niste lucruri care nu sint lamurite aici, cum a ajuns Sorin Antohi sa lucreze in acea unitate militara. Daca faci armata intr-o unitate de rachete, la Ineu, linga granita, daca te ocupi de planurile unui tun ultrasecret, in biroul Sefului de Stat Major, si daca esti pus intr-o pozitie unde lucrezi cu secrete de importanta nationala, in epoca aia, asta ar insemna ca deja esti verificat de Securitate, ca dosarul tau de la Securitate a ajuns la Armata si ca esti in regula, ca prezinti garantii.

Acum care e pozitia ta fata de Sorin Antohi: il condamni, il ierti?
Acum zece ani l-as fi condamnat si nu as mai fi vorbit niciodata cu el sau cu un om ca el. Credintele mele morale dobindite de la familia mea – membrii familiei mele au suferit de pe urma comunistilor – m-ar fi facut „sa-l tai“ de pe lista. Astazi, nu-l condamn. Sorin a facut lucruri foarte importante pentru cultura romana. Cartile lui, si de popularizare, si de rationalizare, au fost foarte importante in anii ’90 in constituirea unei generatii de oameni care stiu ce este democratia. E un om inserat in cultura romana.

Acum zece ani l-ai fi condamnat, acum incerci sa-l intelegi.
Eu nu mi-am schimbat opinia pentru ca Sorin este unul de-ai nostri. Sorin Antohi este un om care traieste cu o vinovatie care nu poate fi acoperita de impulsul arivismului, cert la el. Sorin Antohi este un om care sufera pentru ca se simte vinovat. il astept pe Sorin sa scrie nu o carte despre colaborarea cu Securitatea; el nu are nevoie de o carte. Trebuie sa fie un text foarte scurt si mult mai penetrant; un text in care sa-si asume, din pozitia de istoric, vinovatia lui. Asta inseamna un istoric: sa ai o responsabilitate adevarata fata de trecut, nu o responsabilitate retorica. O astfel de responsabilitate vreau eu sa gasesc la Sorin Antohi.