Aş fi fals dacă n-aş recunoaşte că
acum o lună abia dacă auzisem de romanele lui Stelian Tănase. Omul
de televiziune, chiar şi pentru cineva care nu se mai uită de ceva
vreme la micul ecran, era inevitabil, o provocare. Faptul că site-ul
de traduceri al Observatorului cultural l-a avut invitat pentru
numărul din octombrie a fost un semn. Invitaţia la chat a urmat
procesul firesc al acestei formule, în care cunoaşterea
literaturii române contemporane devine prioritară.
Iată-mă, aşadar, în aşteptarea
unui foarte important om de televiziune, scriitor relansat prin
Maestro şi prezent în presa literară a ultimelor săptămîni
cu două interviuri, dintre care unul anunţînd o ştire cel
puţin şocantă: gîndul lui Stelian Tănase de a se stabili la
Paris, în lipsa unui argument valid de a mai rămîne în
România. Jurnalistul din mine, atît cît e, încearcă
să caute soluţii, timp în care cititorul începe să-i
caute romanele. Încet şi sigur, teama de a mă afla faţă-n
faţă cu un om care cunoaşte atît de bine toţi actorii
scenei româneşti capătă proporţii nebănuite. Practic,
cititorul devine pasionat, iar jurnalistul tot mai nesigur. Cum îl
pot face să se-ntoarcă din drum şi să sfideze memoria scurtă a
unei societăţi nevertebrate pe un om foarte greu de impresionat,
calculat şi sigur, sincer, deschis, distins, destins şi direct? Mă
gîndesc la Paşadia, chiar la Pantazi, la Al. Paleologu şi la
Iosif Sava. Oare un film despre acesta din urmă îi poate servi
ca motiv suficient de solid pentru amînarea plecării la Paris?
Nu ştiu. Ceea ce ştiu acum e că dacă, dintr-un motiv sau altul,
ca simplu cititor poţi uita să-i ceri un autograf, în nici un
caz nu poţi uita să-i citeşti romanele. Încă o dovadă a
forţei cuceritoare a cărţilor. (un cristian)
Adrian Spîrchez: Dostoievski,
urmărit de datorii şi ameninţat de cămătari, se refugiază în
Europa Occidentală. În scrisorile trimise familiei şi
redacţiilor din Rusia se plînge că nu poate crea, scrie,
decît pe teritoriul Rusiei... cu alte cuvinte respirînd
aerul Rusiei... paginile pe care le scrie aiurea, prin desele sale
descinderi occidentale, îl solicitau mai mult decît dacă
ar fi făcut-o în Rusia (asupra acestui punct este foarte
limpede şi ferm în corespondenţă)... Întrebarea mea
este cum vă vedeţi dumneavoastră lucrînd în afara
graniţelor României, în străinătate... la Paris de
pildă, unde doriţi să vă mutaţi?
Nu-mi fac aşa o problemă ce-o să fac
la Paris. Am stat în America un an de zile şi-a fost o
experienţă consumată ok. Îmi fac altă problemă, aceea a
limbii. Îmi place să folosesc tot felul de nişe de limbaj. Mă
duc în piaţă s-ascult limba română. Îngrijorarea
mea este că, ducîndu-mă acolo, nu o să mai am ocazia. Să nu
mă osific...
un cristian: Folosiţi reportofonul?
Nu, am o ureche de meloman înrăit.
Uneori mai notez, ca să nu uit o expresie. Nu mă gîndesc să
mă exilez la Paris. Mă duc acolo, vin înapoi, voi publica la
edituri româneşti. Sau poate-mi dispare motivaţia. Am
preocuparea osificării limbii. Soljeniţîn s-a dus în
America şi n-a făcut nimic. I-a lipsit mediul. E important s-auzi
lumea. Aş fi fericit să găsesc un argument să nu plec. Am încă
îndoieli mari, dar e o experienţă pe care aş vrea s-o
încerc. Dar nu mă reped. Deocamdată îmi caut casă.
Cer chiar aşa de mult de la
Bucureştiul ăsta?
Dora: De ce la Paris şi nu la Berlin
sau în SUA?
Acest gînd s-a născut de mai
multă vreme, l-am mărtusit acum unui jurnalist, sperînd să
nu-l publice. Mi-a scăpat, dar este un gînd temeinic pe care
îl am de mulţi ani. Prietenii mei sînt familiarizaţi cu
această stare de exasperare care m-a determinat să fac lucrul ăsta.
Nu e nici un calcul de carieră. Mă duc să stau ca un pensionar
într-un apartament şi să scriu. Să nu fac nimic altceva.
Neinteresat nici de edituri, nici de premii, nici să fac avere sau
glorie.
un cristian: Proiectul personal.
E un proiect personal, exact. Aş putea
să mă duc în America pentru că am copilul acolo; am stat în
SUA. Nu vorbesc germană. Am ales Parisul pentru că e o jumătate de
pas, e mai aproape de Bucureşti şi pute a Bucureşti şi la Paris.
Poate mai vreau să am mirosul ăsta pe la nas. Pe de altă parte, am
ales Parisul pentru că îmi place viaţa lui culturală –
expoziţiile, librăriile, presa culturală mi se pare de bun nivel.
Mă duc să stau într-un loc care-mi permite să ies seara să
mă plimb într-un cartier curat, unde pot să merg seara la
film. Să intru într-un bistro sau într-un loc să mă
întîlnesc cu oameni civilizaţi, care nu vorbesc tare,
care nu se-njură, care nu trîntesc şi care se spală. Ceva
foarte mic îmi doresc: să mă duc la film în colţ, să
mă duc la un birt, eu, care nu frecventez cafenele şi nu sînt
un adept al lor. Am nevoie de o librărie bună, de un chioşc de
ziare unde pot să cumpăr presa culturală. Aş vrea să fiu în
muzee, unde se întîmplă ceva interesant şi poţi merge
să vezi o expoziţie. La Bucureşti nu pot să fac asta şi vă rog
să mă credeţi că-mi lipseşte foarte mult. Cer chiar aşa de mult
de la Bucureştiul ăsta? Nu cred că cer foarte mult. Mi se pare că
Parisul îmi oferă aceste lucruri. Nu mă duc să „sparg
piaţa“, ca Maestro al meu. N-am nici cea mai mică idee despre
asta.
un cristian: Vă veţi scrie cărţile
în limba franceză?
Voi scrie numai româneşte. Nu
sînt capabil să scriu literatură în limba franceză, nu
o stăpînesc atît de bine, o vorbesc fluent, bineînţeles,
sînt francofon, dar nu mă duc să fac o carieră de scriitor.
Tot la Bucureşti îmi voi publica romanele. Să vă spun şi un
gînd. Aş fi foarte bucuros să pot să renunţ la plecare.
Sînt un om stoic şi răbdător. Dar nu am motor, nu am
motivaţie, nu mă opreşte nimic. Să-mi zică cineva, totuşi,
„chestia aia e mişto, rămîi pentru ea, că merită!“. Nu
găsesc răspuns pentru această întrebare. Îmi spun de
20 de ani. Puteam să rămîn demult. În America am avut
contract, ofertă bună într-o universitate, la Paris puteam să
plec din 1990. Stau aici. Şi-am stat şi-n anii ’80, cînd
mi-era foarte greu, cînd eram cu Securitatea la uşă. N-am
plecat, nici nu mi-a trecut prin cap. N-am intrat în scenariul
scritorului român care, interzis în România,
emigrează. Aveam două cărţi interzise, aveam toate drepturile
morale să plec. Playback şi Corpuri de iluminat erau predate la
editură. S-a spus insistent, dar fals, că n-a existat literatură
de sertar. Am avut, cînd a venit revoluţia, cărţi în
sertar. Traseul unui scriitor ţine de legile scrisului, nu de legile
sociale. Acum aş vrea să găsesc puterea să nu plec, să-mi spună
un prieten o dată, un om în care am încredere, uite,
pentru chestia aia merită să stai în România. Nu s-a
grăbit nimeni să mi-o spună. De altfel, nu mai e zidul de la
Berlin. Pot să mă duc la Tecuci, care e schimbarea? Mă duc undeva
unde sînt cinematografe de cartier, librării, lucrurile astea
simple pe care nu le avem la Bucureşti. Îmi lipsesc. Aici
trăim ca într-un buncăr, e ceva care nu este normal. Vreau să
mă simt bine în cartierul meu. Această simplitate şi
normalitate îmi lipseşte foarte mult. Şi am ajuns la o vîrstă
la care nu mai pot să-mi fac iluzii, nu mai pot să amîn. În
’89, am sperat toţi că în doi ani, în cinci ani, în
zece ani, România va fi o ţară normală. Nu e normală, iar
eu m-apropii de 60 de ani şi aş vrea să trăiesc şi eu măcar 5
ani normal, absolut simplu. Nu cred că vreau foarte mult.
Mihnea: Aţi avut două romane
interzise, practic eraţi un scriitor de sertar. Cînd aţi
intrat în USR? Se tot vehicula într-o vreme că nu v-aţi
fi plătit cotizaţia pe ultimii trei ani. Ce s-a invocat de către
cenzură şi, mai ales, de ce nu v-aţi grăbit să le tipăriţi
după revoluţie?
Se vehiculează şi acum. Uniunea
Scriitorilor nu mi-a trimis niciodată un mesaj, nu mi-a dat un
telefon, nu mi-a trimis un e-mail. Există Uniunea Scriitorilor?
Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti mă ceartă, probabil. Dar
niciodată nu a luat contact cu mine, să mă-ntrebe mai exişti? ai
murit? unde stai? Eu n-am să mă duc pentru că nu e prezentă în
viaţa mea ca scriitor. Sînt membru din seara zilei de 22
decembrie 1989 şi sînt foarte mîndru de acest moment în
care nişte oameni s-au gîndit la mine şi au recunoscut că am
avut o ţinută demnă de scriitor. Am fost propus de către Florin
Iaru pentru ţinuta mea din anii ’80. Şi lumea a votat în
unanimitate şi am intrat în USR. Acum, cu dragă inimă, dar
USR-ul nu-şi face simţită prezenţa în viaţa obştii
scriitoriceşti. Nu mi-am plătit cotizaţia, dar trebuie cineva să
mă invite, să-mi dea un avertisment. Am auzit din presă, ceea ce
nu este foarte civilizat. Nu există nici o corespondenţă între
mine şi USR, care, de altfel, mi-a ignorat toate cărţile de pînă
acum. Şi, oricum, trăieşte din timbrul literar din toate cărţile
mele, iar anul acesta am publicat trei romane, reeditări, plus două
cărţi la Polirom, deci Uniunea primeşte bani de la mine. Aş fi
foarte bucuros să existe o legătură între mine şi USR, am
nostalgia asta realmente. Am regretul acelui spirit de boemă. N-am
făcut boemă, dar mă-ntîlneam la restaurantul Uniunii cu
cîţiva prieteni şi îmi lipseşte asta. Aş vrea să mă
duc la un bistro cu nişte prieteni să mai schimb nişte idei, să
nu fiu victimă a televizorului şi a presei. Dar nu văd că USR-ul
se mişcă în sensul ăsta. Ea se plînge de cotizaţii ca
un penibil sindicat. Este o ipocrizie aici. Vrea să mă dea afară,
abia aştept. Ar fi remarcabil gestul, care m-ar ajuta, ca orice
scandal: creează un motiv pentru cei care nu citesc să ia o carte a
ta în mînă.
un cristian: În ASPRO?
Mi s-a părut proiectul neviabil. A
fost şi Mircea Nedelciu la mine, am vorbit mult şi n-am acceptat.
Aveam experienţa de la PAC şi de la Alianţa Civică şi de la
Grupul de Dialog Social, la care fusesem foarte implicat în
momentul organizatoric. Mi-a părut rău că l-am refuzat, dar i-am
spus că e foarte greu de făcut aşa ceva. Înseamnă clădiri,
logistică, bani mulţi, iar ei n-aveau decît entuziasm şi
dorinţa de a se desprinde. Nici n-au reuşit din cauza asta, exact
din ce le-am spus.
Raluca: Despre informatorii din rîndul
scriitorilor. Ştim cine e „Udrea“ (Eugen Uricaru), cine e,
totuşi, „Popescu“?
N-am voie să spun prin lege. E treaba
CNSAS. Dar am citit dosarul respectiv.
Care este Geo Bogza, cel adevărat?
Raluca: Există, fără îndoială,
o problemă de credibilitate faţă de scriitori. Colaboraţionismul
(direct sau mascat) culpabilizează o întreagă profesie. Cu
atît mai grav în cazul unor oameni care, nu-i aşa, ar
avea o „conştiinţă“. Ce-i de făcut cu aceste cazuri de false
repere morale?
Nu ştiu dacă sînt repere false
sau reale, pînă la urmă ne dăm seama dacă un personaj e un
reper moral după ce el a murit. Finalul vieţii şi al carierei lui,
semnul sub care sfîrşeşte este cel care dă verdictul asupra
cuiva. Cine poate să judece comportamentul unor oameni, scriitori,
intelectuali, regizori de film, astăzi, cînd lucrurile sînt
încă în derulare? Sînt şi cazuri radicale. De
pildă, într-o societate totalitară, între a colabora şi
a nu colabora este un zid. Dar sînt oameni care au colaborat o
perioadă, şi care au renunţat să colaboreze sau care, după
aceea, au emigrat. Cum îi judecăm? Cazul Bogza. Poet de
avangardă, jurnalist de stînga foarte cunoscut, merge în
Spania. După război devine mare stegar al comunismului românesc,
vicepreşedinte al Academiei, el, care scrisese virulent impotriva
Academiei Române, avusese şi două procese de moravuri. Era o
figură disidentă. A făcut de două ori cîte zece zile
închisoare pentru nişte poeme, l-a scos Carol al II-lea.
Devine la sfîrşitul anilor ’40 un stalinist, merge în
Rusia şi scrie o carte entuziastă despre ce-a văzut în URSS,
se comportă ca un ideolog comunist. După această ruşinoasă
carieră, la mijlocul anilor ’60 este marginalizat, pentru că nu
mai eram „internaţionalişti proletari“, PCR-ul se depărtase de
Moscova.
În anii ’70 vedem că începe să aibă o
atitudine critică faţă de regim. Sigur, discretă, mai mult
estetică decît etică. În cadrul Uniunii Scriitorilor
are o atitudine curajoasă şi verticală. Şi-acum mă întorc
la întrebare: Care este Geo Bogza, cel adevărat? Pot să vă
spun că în 1989 am pregătit un dosar împreună cu Al.
Paleologu, o carte despre scriitorii interzişi. Şi i-am transmis
prin Al. Paleologu lui Geo Bogza că aş vrea să am şi poemele lui.
A doua zi le-am avut. A fost scriitorul care a reacţionat cel mai
repede la această ofertă. Şi probabil că auzise doar vag de
numele meu. Om de curaj, să recunoaştem. Atunci, care este
adevăratul Geo Bogza? E sau nu un reper moral? Pentru generaţia
mea, cei care am deschis ochii la începutul anilor ’80, este.
Cînd m-am dus în arhive şi am început să citesc
perioada lui proletcultistă, apoi cea avangardistă, apoi cea de
jurnalist, am şi publicat nişte documente referitor la perioada lui
din Spania şi la relaţiile cu comuniştii în anii ’30, am
văzut că personajul este mult mai complicat. Cred că trebuie să
aşteptăm sfîrşitul vieţii personajului pentru a spune „a
fost“ sau „n-a fost“. Eu n-am ce să-mi reproşez în
trecutul meu, în sensul că scrierile mele au fost cenzurate,
dar n-aş vrea să privesc cu oprobriu alţi scriitori care au avut
momente de slăbiciune.
Cu scriitorii este şi o altă problemă
complicată. Ai pe cineva care este reper moral. Onest, curat,
curajos, dar opera lui este mediocră. Ce faci? Şi invers, ai un
ticălos care scrie o capodoperă. Ce faci? Este o mare problemă.
Villon este un asasin, Caravaggio la fel. Asta nu-i împiedică
să fie artişti uriaşi. Avem acum cazul Kundera. El a dezminţit.
Dar ce facem că am stat o generaţie pe umerii lui, pe judecăţile
lui asupra lumii comuniste şi, dintr-o dată, aflăm că a fost
informator al poliţiei secrete? Nu ştim dacă e adevărat. Ce
întrebări tulburătoare ne pune această situaţie! N-aş vrea
să fac aceste judecăţi. Cînd cineva mă judecă din punct de
vedere etic mă-ntreb cine-i judecătorul. Cineva scrie acum pe net
că Maestro e foarte prost scrisă. Îl cred. Dar am văzut cine
semnează. N-a scris nimic, nici de nota 7 măcar. Cine te judecă?
Un veleitar, un frustrat, un mediocru, o nulitate?
avi23: Deputat de Bucureşti pentru
CDR, cu „Moţiune cu privire la agenţii informatori ai
securităţii“. E mult, e puţin pentru un mandat de parlamentar?
Aţi fost, aşadar, în Parlament. Cum v-a marcat acea etapă?
Am fost foarte interesat, ca şi acum,
să aflăm informatorii, mai ales la nivelul clasei politice, pentru
că mi se părea că e foarte important ca oamenii din Parlament să
nu fie dependenţi de reţele subterane, pentru că un astfel de
politician, la vot, nu e liber. Şi am susţinut acest proiect, ca şi
multe altele. Sînt, de exemplu, unul dintre autorii primei legi
a partidelor, care s-a votat în altă formă decît am
dorit-o eu, s-a scos capitolul „Finanţare“. Am participat la
multe asemenea proiecte şi iniţiative, numai că eram în
opoziţie, una chiar slabă, ţinînd cont că partidul lui
Iliescu era dominant, şi foarte puţine lucruri propuse de noi au
trecut. Dar dezbaterile erau destul de vii: eram vicepreşedinte la
Comisia de afaceri externe, o comisie destul de decorativă, care nu
avea un mare rol, dar trebuie să recunosc că discuţiile erau
foarte aprinse.
Laura: De ce v-aţi rupt de politică?
Nu mă mai interesează politica. Ajuns
în Parlament, mi s-a părut că sînt într-o
ambuscadă şi că trebuie să ies repede de acolo. Şi am anunţat
repede că nu voi mai candida. Ceea ce am şi făcut. Lumea a rămas
surprinsă că eram singurul, în acel moment, care a renunţat,
cînd toată lumea se-nghesuie, ca şi astăzi, să-şi facă o
carieră din politică. Mi s-a părut că depărtarea de scris nu
este bună pentru mine, că scrisul este ceea ce ştiu să fac cel
mai bine. Mi-am dat seama, la un moment dat, de două lucruri: nu
aveam ambiţii politice reale, în sensul că nu voiam să fiu
ministru sau un personaj important şi, dacă nu vrei să faci asta,
atunci ce cauţi în politică? Politica este o bătălie, un
conflict puternic între diverse personaje care vor să fie şefi
de partid, miniştri, preşedinţi. Dacă n-ai această voinţă,
atunci trebuie să pleci. Al doilea motiv era că nu-mi plăcea să
stau în şedinţe. Ideea asta, să te scoli dimineaţa şi să
participi la 5-6-10 şedinţe de comitet de partid, şedinţe de
grup, şedinţe de comisie la Parlament, să te duci în oraş
să te-ntîlneşti cu tot felul de personaje – oameni de
afaceri, jurnalişti, politicieni. Mi-am dat seama că nu vreau o
astfel de viaţă. Vreau să stau în bibliotecă şi să
trăiesc cu cîţiva prieteni în jur, să scriu. Nu mi se
potrivea. Nici acum nu ies mai mult de zece ore din casă într-o
săptămînă.
Este un decalaj economic enorm între
jurnalişti şi politicieni
doru: De ce-aţi acceptat să
candidaţi?
Era un moment de efervescenţă a
societăţii civile, era ideea de a construi instituţii, de a face
România modernă. Dar, cînd am intrat în Parlament,
n-am văzut că spiritul acesta era dominant. Dimpotrivă, era un
postcomunism gregar, sindicalisto-comunist. Foarte mulţi oameni
visau, poate mai puţin decît astăzi, să-şi facă o avere.
Foşgăiau prin toate ministerele să-şi ia aprobări, licitaţii,
autorizaţii. Dar cred că fenomenul s-a amplificat după aceea.
Pe-atunci încă mai erau oameni care veneau cu geanta la
şedinţe şi-şi făceau lecţiile acasă. Adică legi, proiecte,
discutau cum să voteze. Acum nu cred că se mai întîmplă
asta. Cred că se duc la şedinţe, se uită la cap de rînd la
şeful de grup, votează şi la revedere. În rest, stau prin
ministere şi fac afaceri. Să vă spun despre situaţia economică a
deputaţilor din acea vreme. Îi vedeam cu ce maşini vin – cu
Dacii hîrbuite, costume Apaca, asta era maximum. Or, astăzi,
cînd eu invit un deputat sau un senator la mine la emisiune el
vine cu un Mercedes, cu bodyguarzi, are un ceas scump la mînă
şi costum Armani. Se vede că, în 15 ani oamenii s-au aranjat
bine. Cu asta s-au ocupat, de fapt. De pildă, acum zece ani, cînd
am început să fac televiziune şi invitam un politician, eram
cam de la egal la egal. Astăzi, eu sînt un om sărac, deşi nu
sînt sărac, iar el este putred de bogat. Este un decalaj
economic enorm între jurnalişti şi politicienii noştri, ceea
ce nu era acum 15 ani. Cam cît cîştiga un jurnalist în
presă, făcînd televiziune, cum fac eu, cam aşa cîştiga
şi un deputat. Astăzi, el este multimilionar, case peste case, au
schimbat zece maşini, sînt la nivel de limuzină. Cam asta s-a
întîmplat. Aceste fenomene le-am văzut cu ochiul liber,
dar numai după ce-am fost înăuntru.
Mihnea: Totuşi oferta politică e
permanentă. Sînteţi mereu ofertat.
Am refuzat şi posturi de ministru sau
posturi echivalente cu cel de ministru. Am refuzat la fiecare alegeri
să candidez, din 1996 încoace. Cap de listă. Totdeauna cu
şansă, şi-acum (în 2008) mi s-a oferit. Nu mă interesează.
Am luat o hotărîre o dată, nu mă răzgîndesc. A fost
un moment de îndoială şi-am spus, într-un grup politic,
că dacă s-ar trece la votul uninominal (ceea ce se face acum nu e
vot uninominal, e struţocămilă, se va vedea că dă aberaţii, dar
tot e mai mult decît votul pe listă), m-aş gîndi să
candidez, dar a fost aşa ca să încurajez campania.
un cristian: Cum s-a decis candidatura
lui Emil Constantinescu pentru alegerile din 1996? E adevărat că
Manolescu urma să fie candidatul Convenţiei?
PAC-ul l-a propus pe Manolescu. S-a
făcut un vot în cadrul Convenţiei şi a ieşit
Constantinescu. Au mai candidat Raţiu şi Cunescu. S-a discutat, dar
era hotărît dinainte, pentru că voturile erau numărate. Noi
l-am propus pe Manolescu, cred şi-acum c-ar fi fost un bun
preşedinte. Nu avea talent de politician, a făcut praf PAC-ul, dar
avea datele să fie un preşedinte mai bun decît Emil
Constantinescu. Era mai solid ca personaj decît Constantinescu.
A fost însă un dezastruos şef de partid.
ana_s.: Aţi scris o carte despre
televiziune, Playback, pînă să intraţi în televiziune.
Adevărat, am scris un roman despre
televiziune fără să fi fost într-o televiziune. Rolul toxic
al televiziunii române ceauşiste era însă evident.
Nocivitatea televiziunii într-un stat totalitar mă preocupa.
Toată lumea dădea drumul la televizor, pentru că n-avea altă
distracţie. Şi ţi se turna otrava. De la aceste gînduri am
pornit să scriu Playback. Aşa am ajuns să fiu cercetat, urmărit
de Securitate, de cum am predat manuscrisul. De la acea poveste a
început toată nebunia cu Securitatea. Eram un scriitor anonim,
publicasem Luxul melancoliei după patru ani de aşteptare. Cred că
n-au citit cartea pentru că eram un debutant. M-a recomandat Gelu
Ionescu la Cartea Românească, după aceea s-au şocat cu
Playback, care a a apărut la 16 ani după ce a fost scrisă.
Viviana: Cum s-a ajuns la „Tănase şi
Dinescu“? Cine a impus formula şi cît va mai ţine?
S-a întîmplat că l-am
invitat o dată pe Mircea la o emisiune, el n-avea emisiune atunci,
ne-am simţit foarte bine, am făcut o bună audienţă. Ne cunoaştem
de mult, de prin anii ’70. Am mai făcut una, s-a fixat vinerea şi
e şi mai simplu. Decît să te chinui să găseşti în
fiecare zi pe cineva interesant, e mai bine cu un om de şarm,
spontan, deştept. Mircea e foarte deştept ca om. Sînt destui
care îl iau în uşor. Atenţie, se-nşeală. Îi
merge mintea brici. Şi-ţi dai seama în dialogul spontan,
pentru că nu e nimic pregătit. La orice provocare imediat are un
răspuns inteligent. Sînt oameni de care tragi o sută de ani
şi n-ar da o replică inteligentă. Or, Mircea dă o sută pe oră.
Dacă am tot timpul parteneri de discuţie în talk show-urile
mele, realizez imediat inteligenţa unui personaj fără să vreau.
Emisiunea va dura cît va face audienţă. Şi e foarte mare la
nivelul unui post de nişă. Nu s-a diminuat, dimpotrivă, creşte.
Lumea s-a învăţat cu noi, am devenit un brand. E un fel de
reflex, vinerea te uiţi la „Tănase şi Dinescu“. Şi pe lîngă
publicul fidel, apar mereu alţii.
Tibi: Vi s-a propus postul de director
TVR?
Da. Numai că nu vreau să deţin
funcţii publice, nu vreau să fiu funcţionar public, nu vreau să
conduc oameni, nu vreau să dirijez bugete, nu vreau să asigur
investiţii, echipamente şi să fie presa cu ochii pe mine şi să
mă judece după programele pe care le-aş face la televizor sau la
un minister oarecare. Mi se pare o activitate minoră şi care nu mi
se potriveşte. Nu vreau să-mi dedic viaţa binelui public, în
sensul ăsta. Cred că făcînd literatură faci mai mult bine
ţării tale şi societăţii în care trăieşti decît
fiind un an sau doi ministru sau directorul unei instituţii publice.
Carmen Muşat: Dar poziţia de
realizator de talk-show-uri te-a adus în contact cu tot felul
de oameni. De la politicieni, la jurnalişti, intelectuali din lumea
culturală, figuri publice. Te-a ajutat în literatură?
Este un avantaj extraordinar. Trăind
foarte singur şi foarte izolat, nu am contacte în viaţa
reală. Cine se uită la televizor crede că-s un om foarte activ sau
dinamic sau că sînt amestecat în multe poveşti cu mulţi
oameni. Fals. Mă ajută să obţin un extras al societăţii
româneşti; avînd acces la miniştri pe care-i inviţi,
poţi să le pui orice întrebare. Şi-n culise, şi după. În
culise se-ntîmplă cele mai multe lucruri interesante. M-a
ajutat, pentru că altfel nu aflam nimic niciodată. Şi
cunoscîndu-i, de pe vremea cînd eram în Parlament
sau în activităţile societăţii civile, am putut să fiu tot
timpul lîngă ei, să văd ce fac. M-a ajutat foarte mult. Dar
televiziunea mi-a făcut şi rău. Cred că imaginea mea publică
este deteriorată din cauza a ceea ce fac eu la televizor. Nu sînt
un moderator tv. Ca scriitor în România, unde nu se vînd
cărţile, în sensul că tirajele care se consumă de către
cititorul român pe piaţa românească sînt infime –
trebuie să fac altceva. Asta se-ntîmplă şi-n Occident. Am
vorbit cu scriitori englezi, americani, am stat un an în
America şi am discutat cu ei cum se întreţin. Toţi au alte
slujbe. Scriitorii – în toată lumea civilizată, din păcate,
cu foarte rare excepţii, autori comerciali sau autori care se
clasicizează din timpul vieţii, iau Premiul Nobel şi fac tiraje,
dar şi pe astea doi-trei ani, după care dispar – trăiesc în
Universităţi, în Radio, în presă, în
televiziune, altfel nu supravieţuiesc. Atunci cînd mi s-a
oferit, în 1999, în primăvară, să fac televiziune, am
acceptat; eu care nu mă uit la televizor şi nu mă uitam nici
atunci. Nu mă uitam nici înainte de ’89. Nu dau drumul, n-am
acest reflex cînd ajung acasă. Trăind în SUA, am
început să mă uit la televizor. Mi-am dat seama ca trebuie să
fii destul de prudent, pentru că televiziunea este un mare
instrument de mistificare. E ca şi atomul sau cuţitul, poţi să
omori pe cineva sau poţi să faci ceva foarte bun. Noi sîntem
azi, în România, încă în faza freneziei
televiziunii. A început să-mi treacă prin minte că pot să
fac şi eu. Întii am primit oferte ca invitat (apăream la
Iosif Sava) şi m-am simţit bine, mi s-a părut că mi se
potriveşte.
Cît timp voi face emisiuni, voi
recomanda scriitori români
Cristina Ispas: Cum îl
influenţează scriitorul pe omul de televiziune şi omul de
televiziune pe scriitor?
La Maestro se vede bine. Este un roman
care se-ntîmplă într-o televiziune. Evident, e un
pretext cu echipa plecată pentru un reportaj, cu televiziunea pe
fundal. Puteam să reduc televiziunea la nimic, dar mi s-a părut
importantă mistificarea personalităţii personajului şi faptul că
el însuşi vrea să mistifice prin televiziune. Am dorit un joc
de oglinzi, l-am văzut drept miza cărţii. Cartea vorbeşte mult
despre alienare, despre mistificare, despre minciună, despre
ficţiune şi nonficţiune, despre falsificarea istoriei. Mi s-a
părut că n-am de ce să renunţ la televiziune ca un cadru, deşi
scrisesem Playback şi puteam spune că nu mă mai interesează. În
acest roman, influenţa televiziunii şi a carierei mele de om de
talk-show a fost foarte importantă pentru că am ştiut despre ce
vorbesc. Nu e un roman cu cheie. Detest realismul, experienţa
romanului „verosimil“ este depăşită de literatură. Nu e o
poveste a ceea ce am trăit sau cunosc de la alţii. Sigur, sînt
anumite replici, atmosfera. Dar, în sensul subiectului şi al
cunoaşterii mediului, există o influenţă directă. Cineva ar
putea spune că Tina e Tănase. E şi nu e. Dar se poate spune că e
un personaj a cărui experienţă mi-e familiară.
În ce măsură cariera mea de om
de televiziune e influenţată de scriitor? Pot spune că e destul de
accentuată această influenţă. Am o anumită informaţie, nu sînt
jurnalist de teren care vine în televiziune, sînt un
jurnalist trecut prin bibliotecă. Asta este influenţa. Probabil că
se simte. Nu pot să mă înstrăinez de mine însumi.
Oana Ninu: Cum credeţi că ar putea fi
promovată literatura română contemporană pe „sticlă“?
Vorbim de funie în casa
spînzuratului. Încerc de zece ani să promovez literatura
română contemporană; şi la „Orient Express“ făceam
cadou cărţile scriitorilor români în viaţă şi, acum,
la „3x3“, ofer romane româneşti apărute şi le dau
invitaţilor mei. De ce? Avem o piaţă restrînsă, jumătate
din România nu are acces la cărţi şi la ziare. România
rurală n-are librării, nici chioşcuri de ziare. Aşadar, numai
România urbană citeşte şi sînt nenumărate oraşe care
nici ele n-au librării. Vrînd să sfidez acest lucru, mi-am
propus să recomand literatură publicului tv – la emisiunile mele
se uită între 150.000 şi 300.000 de oameni. Or, cititorii de
roman nu depăşesc 1.500 exemplare/titlu. Încerc să ies din
ghetoul cultural al acestor tiraje şi să mă duc spre acest public
pentru a-i spune: Citiţi această carte! Citiţi Radu Aldulescu,
Petre Cimpoeşu, Gabriela Adameşteanu, Norman Manea. Fac cartea
cadou şi-ncerc să obţin un efect. Asta pentru că editurile
tipăresc un roman, îl duc în librărie, îl pun la
cotor şi aşteaptă ca un cititor ideal să se ducă-n librărie.
Editurile noastre nu investesc în apropierea de cititor. Nu
cred că-i de foarte mare folos, pentru că nu sînt sprijinit
în această campanie şi de alţi moderatori. Dar, cît o
să mai fac emisiuni, voi continua să recomand insistent scriitori
români contemporani. Am vorbit şi cu editurile, dar nu s-au
înghesuit foarte tare. Multe mi-au trimis umpluturi, să-şi
facă reclamă. Eu nu fac o emisiune de reclamă editorială. Cred că
sînt scriitori importanţi, care scriu cărţi esenţiale
pentru lumea de azi, numai că trebuie să afle şi cititorii. Aceste
cărţi le recomand, programul se numeşte „Citeşte româneşte!“
şi-n fiecare emisiune „3x3“ ofer 4-6 romane, le arăt, şi spun
pe post: „Mergeţi în librărie şi cumpăraţi-le!“
un cristian: Dar ce ne facem cu
preţurile? Cărţile devin din ce în ce mai scumpe.
Şi-n Occident e la fel. Hardcoverul e
destul de scump. Cînd dai 100 de dolari, cînd ai un
salariu de 3.000, nu e puţin. Şi la prima ediţie cam aşa sînt
cărţile. Sînt scumpe, dar trebuie să facem un efort. Şi la
noi, cînd apare o dificultate economică în familie, în
primul rînd dispare cartea. Plăteşti telefonul, iei
medicamentele, dar renunţi la carte – pentru orice familie din
România un lucru de prisos, un lux. În plus, scriitorul
român trebuie să facă faţă şi concurenţei traducerilor.
Librăriile sînt pline de traduceri, iar cititorul, dacă nu
ştie nimic despre autori români, preferă o valoare sigură,
care poate să stea în biblioteca oricui. Trebuie să construim
această încredere. Avem valori, dar trebuie să-i dăm
cititorului încrederea că există scriitori români care
merită atenţie. Personal, aş fi dorit să fiu publicat întîi
într-o ediţie ieftină şi apoi într-una pretenţioasă.
Dar şi-n Occident se practică întîi ediţia scumpă,
apoi ediţia populară. Poliromul, ca şi alte edituri, a trecut la
această tehnică de tip Occidental. Deocamdată Maestro nu stă pe
raft, se vinde foarte bine.
luxury: Aţi avut probleme cu cenzura
în televiziune?
Pot să spun că da. Dar cenzura nu mai
este cum era pînă-n ’89, cînd te duceai să primeşti
plaivazul. Ea seamănă mai mult cu autocenzura, cum era înainte.
Nu scriai că, oricum, nu trecea. Acum, cenzura are formule foarte
sofisticate. În primul rînd, e o cenzură financiară.
N-avem cameră, maşină, bani, oameni. E adevărat, dar poate să nu
fie. Sau televiziunea respectivă poate să aibă alte priorităţi.
Nu o interesează. Sigur că, fiind o industrie, dacă vrei să-ţi
faci de cap, o faci pe banii tăi.
luxury: V-aţi gîndit să vă
faceţi o televiziune?
Nu, n-am bani şi eu nu ştiu să
conduc o instituţie.
un cristian: Ca om de televiziune, fără
îndoială că aţi trecut prin multe. Practic e din ce în
ce mai greu să fiţi surprins, ba spuneţi că „citiţi“
oamenii, politicieni sau oameni de pe stradă, destul de uşor. Am
citit o declaraţie de-a dumneavostră, cum că, la acordarea
decoraţiei Crucea Casei Regale a României şi Medalia Regele
Mihai I, aţi avut trac. Vă mai aminţiti astfel de momente?
Nu cred că mă pricep la oameni, m-am
înşelat de multe ori. Lansarea romanului Maestro mi-a provocat
o emoţie aproape la fel de mare ca la debut. Faptul că am reapărut
în zona romanului mi-a dat emoţii, trac – lucruri de care
n-am crezut că mai sînt în stare. Sînt un om care
a trecut prin foarte multe lucruri care te solicită şi n-am crezut
că mai pot avea aşa emoţii mărunte. Şi uite, am în
continuare. Cartea e la începutul carierei ei. Nu sînt
emotiv, sînt mai curînd o natură cerebrală. Judec rece
lucrurile, nu sînt impresionabil.
un cristian: După ce-aţi participat
la revoluţie pare foarte greu să vă mai sperie ceva...
Acolo m-am dresat, ca să zic aşa.
Cînd vezi puştile îndreptate spre tine şi oameni murind
în jurul tău, ştii foarte exact ce vrei să faci. Şi cînd
te şi hotărăşti să nu pleci de-acolo sub nici un chip, chiar
dacă asta înseamnă moarte... Mii de oameni au judecat
spontan. Am emoţii acum, nu mărturisesc uşor asta, pentru că, în
general, mi le reprim.
Şerban Axinte: În lumea literară
şi în cea cititorilor pasionaţi sînteţi un scriitor
foarte apreciat despre care s-a scris şi se va scrie. Nu e frustrant
faptul că vă cunoaşte atîta lume doar pentru faptul că
apăreţi la televizor?
Ba da. Televiziunea mi-a adus o mare
notorietate, dar proastă, pentru că puţini trec dincolo de
prezenţa mea publică, să vadă romanele sau cărţile mele.
Cărţile se vînd foarte bine, dar sînt cumpărate de
oameni care nu se uită la televizor. Din punctul de vedere al
imaginii, este evident că mă identifică cu moderatorul – din
cauză că mă adresez în fiecare săptămînă la cîteva
sute de mii de oameni, aproape o jumătate de milion – ca pe orice
om de televiziune. Asta face ca cei 1.500 de cititori de literatură
să nu existe. Statistic vorbind. Dar trebuie să vă spun că pe
mine mă interesează cei 1.500 de cititori. Acela e targetul meu.
Altfel n-aş mai scrie. Sînt mai ataşat de cei care-mi citesc
cărţile decît de cei care-mi urmăresc emisiunile. E o
legătură afectivă mult mai puternică. Mi-a făcut destul rău
televiziunea, face ca multă lume să ignore scriitorul. Pe de altă
parte, nu cred că dacă n-aş fi făcut televiziune ar fi citit mai
mulţi cărţile mele.
Irina Petrişor: Aţi fost prin mai
multe televiziuni, iar plecările n-au fost tocmai plăcute.
Între 2000 şi 2004, am fost dat
afară de trei televiziuni pentru delict de opinie. Ce făceam eu nu
corespundea cu politica postului. În Antenă mi s-a interzis
Orient Express după doi ani. Era o emisiune solidă, bine branduită,
cu mare audienţă. Dar s-a întîmplat că un
prim-ministru a cerut să fiu dat afară. Cum s-a aliat cu patronul
postului, colaborarea lor a intrat la pachet cu eliminarea emisiunii.
Apoi, la Realitatea am fost din nou dat afară, pentru că o luaseră
tare spre PSD. S-a cerut sacrificarea mea. La TVR, după ce i-am
chemat pe Stolojan şi pe Băsescu de două ori, m-au dat afară.
Începea anul electoral 2004, am stat pe margine şi nu mi-a
fost uşor, făcusem nişte credite. Am citit pe un blog un
comentariu cum că aş fi un om bogat. Nu sînt, dar de zece ani
am un salariu consistent. Eşti plătit la audienţa pe care o ai, or
audienţele mele sînt bune. N-am risipit, nu stau în
cîrciumi, nu beau, nu fac cheltuieli spectaculoase, n-am
maşină.
un cristian: Aţi fost la Iosif Sava în
emisiune. Cum era?
El mi-a dat dragostea de emisiuni tv.
Îi sînt foarte dator. A fost o vreme cînd m-a
invitat destul de des şi am văzut cum îşi pregăteşte
emisiunile. Mă duceam şi mai devreme, ne întîlneam
înainte de emisiune şi-mi spunea cam ce vrea să facă. Am
început să simt cam care-i bucătăria.
un cristian: De ce nu se reactivează
acel gen de emisiune?
Pentru că nu se găseşte un nou Iosif
Sava. Aş fi fericit să mă invite TVR-ul şi să-mi zică: „Îţi
aminteşti acest format? Hai să facem vinerea sau duminică seara la
9 acest format“. Aşa era şi Orient Express, care avea această
idee de a face cultură în televiziune, nu numai ştiri.
Oricum, acest lucru merge doar într-o televiziune publică, la
comercial aşa ceva nu s-ar mai vinde. O televiziune comercială
poate face aşa ceva doar pentru prestigiu. Aş face o asemenea
emisiune.
un cristian: Un documentar despre Iosif
Sava v-ar tenta?
Ar fi o bună idee, dar publicul acela
nu mai există. L-am cunoscut în ultimii lui ani de viaţă.
M-a invitat şi destul de des la emisiune. Pe mine, pe Al. Paleologu,
pe Dan Grigore, avea el aşa o formulă. Odată a făcut o emisiune
de trei ore doar cu mine. Am crezut că mai vine cineva şi m-am
trezit numai eu cu el. Era un personaj foarte interesant. Ar merita
un film şi televiziunea ar trebui să redifuzeze unele emisiuni.
(continuarea în numărul viitor)
Dialog coordonat de un cristian
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters