Autor: 
Categoria: 
Mă simt revoltată de faptul că este
politically incorrect să mă consider din Europa de Est. Faptul că
în ţara mea, în facultăţile de Litere, se ţine morţiş
la încadrarea Poloniei în zona Europei Centrale mi se
pare cea mai acută manifestare a complexului de inferioritate. Poate
că sînt din centrul geografic al Europei, dar, oricum, acest
centru, din punct de vedere geopolitic, face parte din Estul ei.
Fiindcă Europa se împarte, în primă instanţă, în
două: Vestul – compus din ţările care, între 1945 şi
1989, s-au aflat în partea stîngă a Cortinei de Fier,
unde se găseau fără probleme (şi nu se făcea rost de) cafea,
săpun şi hîrtie igienică – şi Estul, adică cealaltă
parte a continentului, compusă din Demoludy – fostele republici
ale democraţiei populare, care, timp de aproape 50 de ani, au fost
învăţate că lucruri precum săpunul sau hîrtia
igienică aparţin bunurilor de lux. Aşadar, care centru? Despre
centrul cărei Europe e vorba? Eşti născut sau în partea
dreaptă, sau în partea stîngă a Zidului (ori ai mai
puţin de 22 de ani şi abia începi să iei o atitudine critică
faţă de lumea înconjurătoare). Nu se poate nega amprenta
lăsată de sistemul totalitar în mentalitatea unui popor.
Sîntem altfel decît occidentalii: mai descurcăreţi şi,
în acelaşi timp, mai puţin siguri, născuţi cu un complex de
inferioritate care poate fi explicat numai prin prisma complexului de
superioritate al celor născuţi în Vest. Deoarece altfel nu
există, nici nu poate fi închipuită vreo măsură fiabilă
care să poată estima valoarea unei anumite culturi în scopul
de-a o plasa pe o scară calitativă.
În contextul celor spuse, mă
bucură cu atît mai mult faptul că Festivalul Demoludy a fost
organizat, pentru a cincea oară deja, la Olsztyn (Polonia) –
oraşul meu natal, unde rareori calcă piciorul vreunui român
(indiferent de etnia reprezentată). Nişte prieteni din Bucureşti,
invitaţi la mine în vacanţă, m-au refuzat răspunzînd:
„Ce să căutăm noi într-o fostă ţară comunistă!?“.
Dar pentru mine, Olsztyn înseamnă cea mai iubită bucată de
pămînt. Este un orăşel periferic în cele din urmă,
dar care, datorită festivalului, se transformă pentru cîteva
zile pe an în centrul fostelor democraţii populare.
În ultimii 20 de ani, ţările
satelite au făcut tot posibilul să se adapteze la standardele
vestice. Mă întreb dacă, gonind după acest miraj al raiului
occidental, nu pierdem ceva esenţial din identitatea noastră şi în
ce măsură evenimentele ca Demoludy, de exemplu, ne permit s-o
păstrăm. Căci ideea acestui festival infirmă inferioritatea
aprioric presupusă a culturilor estice, prezentînd spectacole
româneşti, maghiare, ceheşti şi poloneze de cel mai înalt
nivel (la celelalte ediţii, festivalul a găzduit şi trupe din
Slovacia, Belarus, Lituania, Serbia, Bosnia, Croaţia, Slovenia şi
Rusia).
Prin urmare, Olsztyn m-a surprins pe
deplin, devenind capitala mondială a teatrului postsovietic. Toate
spectacolele pe care le-am văzut au fost deosebite şi au
reprezentat avangarda teatrului contemporan din ţările respective.
Aşadar, România era reprezentată de două trupe: Teatrul Mic
din Bucureţti (cu SadoMaso Blues Bar, regia Gianina Cărbunariu) şi
Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (Herr Paul, regia Radu Afrim),
Ungaria – de Katona József Színház
(mautocatamdispărut, regia Viktor Bodó) şi Maladype Színház
(Tojáséj) din Budapesta, Cehia – de Divadlo Buchty,
cu Loutky (Lynch) din Praga, iar Polonia – de Teatr „Stefan
Jaracz“ (Cehoslovacia pierdută, regia Maria Spiss) din Olsztyn,
grupul Karbido (Stolik) din Wroclaw şi Teatr Ochoty din Varşovia
(Starucha, regia Igor Gorzkowski). Tema ultimei ediţii a
festivalului s-a concentrat în jurul toposului „oglinzii
deformatoare“, al absurdului, grotescului şi ironiei. Aceste
motive nu sînt noi în teatru: deja farsa medievală
deborda de grotesc şi ironie. Absurdul, ca o categorie estetică
separată, a început să facă primii paşi în teatrul
francez pe la începutul anilor ’50, de altminteri, datorită
scriitorilor de origine rusă (Arthur Adamov) sau română
(Eugen Ionescu). În această vreme, în Europa de Est,
absurdul era deja omniprezent şi atotputernic în viaţa
cotidiană a omului de rînd. În diferite forme şi cu
intensitatea variată, a domnit neîntrerupt pînă în
’89, şi chiar şi acum continuă să se zbată nu fără succes.
Acest absurd cotidian este înscris în existenţa unui
est-european, a unui postsovietic, a unui demo-individ. În
aceste condiţii, teatrul nu poate fi decît absurd. Absurdul
constituie cea mai autentică realitate a noastră. Prin urmare,
reprezentarea şi receptarea lui sînt cu totul altele decît
în Vest. Pe la noi, el constituie chintesenţa realităţii şi
a traiului cotidian. S-a amestecat cu realitatea, formînd o
substanţă monolitică. Un absurd realist şi o realitate absurdă
într-un singur tot. De asemenea, la festival am avut de-a face
cu explozia diferitelor manifestări ale acestei problematici. Însă
toate exprimau imposibilitatea de a accepta şi de-a înţelege
lumea din jur. Lumea imprevizibilă, care seamănă numai violenţă,
unde se face rău numai din pură plăcere şi unde dragostea a fost
înlocuită cu sex şi durere. Fireşte, n-am putea vorbi despre
grotesc şi (auto)ironie dacă aceste piese, cu un mesaj extrem de
pesimist, n-ar fi stîrnit în public nişte cascade,
rareori întrerupte, de hohote de rîs. Mai ales în
timpul spectacolului lui Viktor Bodó. În ceea ce
priveşte piesa lui, mautocatamdispărut, singura comparaţie care-mi
vine în minte este cea cu filmele lui Tarantino: un vodevil
postmodern par excellence, compus în mare parte dintr-un
amestec de laitmotive din operete, cîntece şi filme
interbelice.
Pe lîngă reprezentaţii, în
cadrul festivalului au avut loc şi lecturi din autori contemporani
precum Saviana Stănescu, Béla Pintér sau Ján
Simko. Neaşteptat de mare succes a avut întîlnirea cu
Krzysztof Varga şi Kazimierz Jurczak, gîndită ca o
„auto-luare în rîs“: naţiunile postsovietice rîd
de ele însele. De la bun început, această dezbatere a
demonstrat că Demo-popoarele nu-şi iau o distanţă faţă de ele
însele. Nu că nu ştim să rîdem de noi înşine
sau (cu atît mai bine) de vecinii noştri, dar nu ne place cînd
ei rîd de noi. Nu ştim să acceptăm critica. Deja la nivelul
de persoane invitate: nu e vorba de doi străini care, în faţa
unui public (compus, totuşi, în majoritate din polonezi),
prezintă viciile noastre într-un mod amuzant, ci de doi
polonezi, specializaţi, respectiv, în domeniul maghiar şi în
cel român, care, în complicitate cu publicul autohton,
fac haz de alte naţiuni. Care-i rostul? Oricum, fiecare polonez are
impresia că e cel mai deştept! Concluzia acestei dezbateri mi se
pare foarte adevărată şi strîns legată de problema pe care
o consider majoră, în Polonia, la fel ca şi în România
(ţările despre care mă pot exprima), privitor la felul în
care aceste ţări îşi construiesc relaţiile internaţionale.
Cum am observat deja mai sus: sîntem complexaţi şi prea
orientaţi spre Vestul Europei. Deseori negăm valoarea culturilor
vecine şi a propriei culturi, dacă ele nu trec prin catalizatorul
unei ţări „renumite“, precum Franţa, Germania sau Marea
Britanie. Sper că următoarele ediţii ale Festivalului Demoludy vor
prilejui în continuare îmbunătăţirea relaţiilor
culturale directe dintre ţările fostelor democraţii populare.
- Articole in legatura
- Divina Comedie: tribunele clasei mijlocii poloneze
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters