OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Joi, 25 iunie 2009, la Galeria „Atelier în Tranziţie“ a avut loc vernisajul expoziţiei You Are What You See a grupului de creaţie PIAR (Pictură şi Istoria Artei în România). Evenimentul, care a constat în expunerea unor lucrări de desen, colaj, a unei instalaţii, precum şi într-un performance, a pornit de la ideea că globalizarea transformă lumea într-un sat planetar. Informaţia despre cele întîmplate pe continentul vecin este la fel de importantă pentru omul obişnuit precum facturile lunare. Atîta că această informaţie este mediată... Televizorul preia astăzi funcţiile cumulate (via simulacru) de altar al casei, de oglindă fermecată şi de Arbore al cunoaşterii (binelui şi răului). Spectatorilor (nu) le rămîne (decît) libertatea deplină de a alege posturile pe care le urmăresc sau de a închide temporar aparatele. Făcînd o clasificare a oamenilor după acest criteriu, putem spune că sîntem ceea ce vedem.

Televizorul este prezent în expoziţie şi ca obiect tridimensional, ready-made, într-o instalaţie aflată în dialog cu lucrările expuse pe simeză. Acesta, ca un veritabil altar, este plasat pe un soclu şi redă pe ecran nici mai mult, nici mai puţin decît imaginea „arborelui gnozei TV“. Rădăcinile sînt puternic înfipte într-un alt televizor (la fel ca prototipul prezent în expunere), iar din coronament se desfac posturile oferite la pachet de firmele de cablu. De fapt, această „axă TV“ este o combinaţie între Arborele vieţii (rădăcina) şi Arborele sefirotic (trunchiul şi coroana). Alăturarea lor, prin colaj, trimite spre ideea de fals, de manipulare, de simulacru. Trebuie să mai spunem că tot ceea ce este expus – lucrări, televizor sau soclu – este alb-negru. În cadrul performance-ului, o scenă muzicală TV aflată în expoziţie (sub formă de lucrare) a fost oferită live, în variantă color, de către modelele însele (formaţia de muzică renascentistă Nomen Est Omen). Au fost cîntate trei piese din Spania, Italia şi Anglia (secolul XVII).

Expoziţia poate fi vizionată la galeria din strada Edgar Quinet, nr. 6, pînă pe data de 5 iulie.

La scurt timp de la inventare, monitorul a devenit o piesă de bază în arta contemporană, atît prin funcţia, cît şi prin materialitatea sa. Nam June Paik, unul dintre pionierii artei video, a folosit televizoare în instalaţii şi asamblaje încă din anii ’60. În lucrări precum TV Chair, Real Fish/Live Fish şi Video Buddha, artistul foloseşte camerele video pentru a explora percepţii atît asupra obiectelor externe, cît şi asupra noastră, cu scopul de a identifica modul în care înţelegem fiinţa. Aceste lucrări sînt complementare instalaţiilor bazate pe monitoare multiple, TV Garden şi TV Clock, în care Paik schiţează strategii retorice şi estetice pentru a demonta felurile obişnuite în care privim.

La sfîrşitul deceniului şapte, Gerry Schum crea Galérie Télévisuelle. Folosirea televiziunii pentru proiecte artistice necomerciale a mărit rata audienţei şi a deschis noi căi de receptare. Este vorba despre impunerea unei forme inedite de artă, pentru care nici un cîmp nu este prea mare. Continente întregi se substituie obiectului clasic, artefactului. Confruntarea directă cu natura devine o umbră a realităţii. Renunţarea deliberată la culoare „a ajutat“ ochiul să se concentreze asupra esenţialului în proiectul galeriilor televizuale (Schum a optat pentru varianta alb-negru, extrem de puternică în arta foto-video; PIAR s-a înscris în această estetică).

Grupurile de creaţie italiene Studio Azzuro şi Gruppo T s-au implicat într-o serie de experimente interesante, dezvoltate împotriva sistemelor artistice, aşa cum erau în anii ’70. Explorările acestora în domeniul artistic şi al legăturilor artei cu ştiinţa şi tehnologia i-au determinat pe protagonişti să considere interacţiunea cu audienţa drept punctul central al muncii lor. Pentru artiştii video italieni, spectatorul (TV) era entitatea cu care trebuia împărţită lucrarea de artă.

Cei în cauză s-au temut întotdeauna de „aroganţa“ factorului tehnic, dar au considerat că arta poate crea anticorpii pentru această problemă. I-a bîntuit peste ani ideea că făceau mai degrabă ceea ce le permiteau maşinile decît ceea ce doreau ei. S-au adaptat permanent la ritmul, posibilităţile şi cerinţele lor. Au fost interesaţi de impact, nu de perfor-manţe în sine.

Prologo şi La camera astratta, participante la Bienala Documenta 8 la Kassel, au însemnat extinderea graniţelor spre teatru şi performance, mărindu-se miza valorilor dramaturgice ale coordonatelor multimedia, pe care nu le-au considerat doar un mediu secundar de difuzare. Videoul ştie să valorizeze nu doar relaţia dintre imagine şi sunet, dar şi pe aceea dintre scene şi mişcare, dintre real şi virtual.

Revenind la grupul PIAR, menţionăm că, în acţiunea acestuia, nu este vorba despre damnarea unor anumite posturi TV şi de ridicarea în slăvi a altora. Nu este vorba nici despre un protest la adresa schimbărilor şi a evoluţiei. Ideea de bază este că progresul tehnic (în speţă, noile media) determină forme inedite de conştiinţă, atît în planul creaţiei artistice, cît şi în acela al receptării.