OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cînd Platon s-a lăsat ademenit la Siracuza, el pretindea că o face pentru a aduce Sicilia sub „domnia legilor“ şi pentru a-l ajuta pe prietenul său Dion. Cum însă (în ciuda eşecurilor) acest lucru nu s-a întîmplat o singură dată, ci de trei ori, putem presupune că imboldul care a stat la baza acestor „călătorii“ nu a fost numai de natură altruist-filozofică şi că ceva mai adînc, mai ascuns, l-a ghidat chiar şi pe „divinul“ gînditor. Ce anume? Nimic altceva decît „mult prea umanul“ atavism al puterii. De atunci s-a scurs ceva timp şi totuşi natura „filozofilor“ s-a purificat la fel de puţin ca şi cea a muritorilor de rînd. Puterea, gloria, bogăţia nu şi-au pierdut deloc efectul hipnotic – cu atît mai puţin pe plaiurile mioritice, unde şi defectele naturii umane se arată în toată „goliciunea“ lor. „Filozofi“ şi „intelectuali“ încearcă din răsputeri să ajungă în postuleţe – şi, cînd ajung, înălţimea la care le sînt aşezate jilţurile pare a-i ameţi într-atît, încît de multe ori o iau puţintel razna. Exagerari rău-voitoare? Nu cred. Pentru că ce altceva decît un început de Nero-noia (ea însăşi sindrom al unei grave pierderi de contact cu realitatea şi al unei nemăsurate megalomanii) sînt, de pildă, pseudopsihiatricele expuneri conspiraţioniste „despre ură“ împotriva „minorităţii“ ale dlui H.R. Patapievici? Fără să ne divulge cine este această „minoritate“ persecutată (cea a „băsescienilor“ – care au cea mai puternică fracţiune în parlament şi conduc guvernul? Sau poate cea a „intelectualilor lui Băsescu“ – deţinători de varii şi importante funcţii?), Domnia Sa se mai şi aventurează a afirma că „fiecare face parte dintr-un partid“.

Chiar aşa? Cînd mai bine de jumătate din masa alegătorilor nu votează – toţi sînt partizani şi, mai ales, toţi „ţintesc“ în Traian Băsescu? Mă îndoiesc că între vila Malaxa şi Uptown ai des ocazia să auzi vocea „oamenilor din popor“. Dacă stai însă şi-i asculţi cînd, în arşiţa lui august, sapă în pămîntul tare ca piatra, după conducte de apă prost îmbinate, sau cînd, după o zi de muncă, te ajută în grădină, poţi să le afli părerea despre (toată) clasa politică: „Toţi sînt numai după ciolan. Să se bage pe ei, şi pe fiii lor, şi pe nepoţi, şi pe strănepoţi…“. Nu este această „părere“, de fapt, o observaţie şi nu corespunde ea realităţii? Ori este şi asta o dovadă a „intoxicării cu ură“? Oricum, nu cred că dl Patapievici are mult de-a face cu conducte sparte sau treburi prin grădină. Pare însă să-şi petreacă mult prea mult timp în faţa televizorului. (Îmi permit să-i dau un sfat întru liniştea Domniei Sale: să renunţe la cutia blestemată“. Cu toate că este greu de crezut, există şi în România oameni care trăiesc fără. Cunosc cel puţin doi.) Numai aşa se explică de ce dînsul ajunge să identifice toată societatea cu acea parte a ei care într-adevăr domină – prin zgomot! – „opinia publică“. Că aceasta are scăpări de temperament şi de limbaj, este desigur adevărat şi nefast, dar – nu trăim noi oare pe malurile Dîmboviţei, unde, de la mahala şi pînă la Palatul Cotroceni, se practică nonşalant bădărănismul? Aceasta este „originalitatea“ noastră, care ne face cu atît mai simpatici cu cît la noi, nu-i aşa?, „totul este posibil şi nimic nu are consecinţe“.

De aici însă şi pînă la compararea „urii“ faţă de (nedefinita) „minoritate“ cu antisemitismul german al anilor ’20 este un pas care nu poate fi făcut decît tot în această ţărişoară şi care adevereşte încă o dată spusele lui Cioran. Pentru că pe alte meleaguri o astfel de comparaţie nejustificată şi infamantă ar avea o consecinţă desigur (foarte) neplăcută pentru autorul ei. Dl Patapievici se poate aşadar considera norocos că face parte integrantă tocmai din adorabilul peisaj uman de aici. Fără îndoială însă că dl Patapievici nu tuna şi fulgera împotriva „urii“ pur şi simplu aşa, fără motiv. Nu. Motivele există. De exemplu, angoasa care, fără doar şi poate că-l cuprinde la gîndul că Traian Băsescu ar putea, în ciuda faptului că nu prea are concurenţi, pierde totuşi alegerile. Nu se înalţă atunci în faţa „ochiului minţii“ spectrul pierderii propriului jilţ? Nu se iscă atunci în sufletul Domniei sale şi niscaiva „ură“, pe care o proiectează apoi cu nemaipomenită măiestrie asupra unei închipuite „majorităţi“ duşmănoase? Şi, nu în ultimul rînd, nu este această „ură“ şi o dibace mişcare de diversiune, prin care Domnia Sa abate atenţia de la propria-i înregimentare? Pentru că afirmaţia adăugată într-o paranteză, potrivit căreia comentariul Domniei Sale „nu se referă la cei care au obiecţii la politica lui Traian Băsescu“, nu este decît un truc, devoalat de altfel de articolul hotărît din „unanimitatea dezaprobarii“, „consensul urii“, „presa noastră contaminată“ etc. –, dl Patapievici perseverînd în a identifica în fapt întreaga critică la adresa lui Traian Băsescu cu „băsescofobia“. Chiar şi atunci cînd porneşte la drum cu persoana I plural, în ultimă instanţă Domnia Sa tot numai pe (bolnavii de ură) „băsescofobi“ îi vizează. Construind un „consens al urii“, dl Patapievici amînă „obiecţiile la politica preşedintelui“ pînă cînd acest consens „va dispărea“ (prin ce miracol?). „Abia atunci“ ele „vor căpăta sens (şi vor fi binevenite)“ (!!). Azi însă, referirile la Traian Basescu sînt „clinice“ – „simple şi triste simptome ale dorinţei maladive de nimicire“. Este de la sine înţeles că răspunsul la întrebarea: Dar unde este critica dvs la adresa lui Traian Băsescu, domnule Patapievici? este şi el amînat în mod cum nu se poate mai elegant – ad calendas graecas.

Pe scurt: ne aflăm aici în faţa unei duble imposturi, pentru că (1) neliniştitul domn Patapievici nu este psihiatru, ci pacient, şi (2) sofismele Domniei sale nu sînt psihiatrie, ci jalnică propagandă. Intelectualul înregimentat poate fi director de institut, secretar de stat, ministru, orice, dar nu şi intelectual. Pentru că, prin înregimentare (şi, cu atît mai mult prin funcţia datorată „lui Vodă“), îşi pierde libertatea judecăţii, adică: esenţialul. (Remarc în treacăt faptul că în Germania, de exemplu, intelectualii care îşi afirmă public opţiunea politică, ca Günther Grass pentru socialişti, începînd cu Willy Brandt, nu primesc drept recompensă funcţii de stat, ordine, privilegii.) Dar, cu toate acestea, dl Patapievici are dreptate – însă nu aşa cum crede (sau vrea să creadă) Domnia Sa: ura este omniprezentă în societatea românească. Însă nu ura unei majorităţi „înecate, sufocate, infectate“ (!) de ura contra unei minorităţi „detestate“, ci ura tuturor împotriva tuturor. Ajunge să fii, chiar şi numai pentru cîteva minute!, „participant“ la traficul criminal de aici, ajunge să stai oriunde „la rînd“, ca să vezi că, dincolo de supracompensatorul patriotism de faţadă, care dă aşa de bine în teorie, în practică fiecare îl consideră pe „celălalt“, în orice situaţie, drept un concurent, care trebuie combătut acerb. Că „binele public“ este o categorie la care conştiinţa autohtonă încă nu s-a ridicat, că din această cauză este îndreptăţit scepticismul referitor la închegarea noastră ca societate, ca popor. Avînd în vedere culmile de cinism la care a parvenit vulgara plutocraţie, aservirea statului, cercurile vicioase grave care caracterizează (dis)funcţionarea societăţii etc., ţărişoara n-ar mai avea nevoie în fruntea ei de unul din multpreamultele personaje lamentabile, mînate de o ambiţie oarbă şi împinse în faţă de încrengături de egoisme, ci, în fine!, de un preşedinte de excepţie, capabil de a folosi pîrghiile statului spre binele comun. Face vreunul dintre candidaţii la această funcţie figură de mare om de stat (nu de jucător, nu de actor, nu de guraliv sau isteric, ci de „prim slujitor al Statului“)?

Eu una cred că rolul intelectualului este să se îndoiască. Înregimentarea intelectualilor nu este o parte din soluţie, ci o parte din problemă.