OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă n-aş fi avut preocupări de cercetare imediate în acel cîmp tematic, opul cu pricina nu s-ar fi bucurat, poate, de o lectură promptă, sistematică şi atentă din partea mea. Aşa însă, am ajuns să-i cunosc toate articulaţiile şi dedesubturile, să constat prin ce metodă a fost plămădit, să mă întristez şi, în cele din urmă, să mă revolt. Eleganta carte a Laurei Stanciu e compromisă grav, iremediabil – ca un măr arătos, dar putred pe dinăuntru –, de un morb ce proliferează nestingherit în multe medii academice din debusolata Românie a zilelor noastre. În mod cu totul neaşteptat (pentru mine, cel puţin), harnica noastră colegă de la Alba Iulia practică plagiatul. Şi nu orice fel de plagiat: plagiatul gros, nesimţit, pe spaţii întinse, cu alineatul; plagiatul disimulat prin tot felul de tertipuri, cum ar fi notele de subsol plasate ca piste false.

„Este imposibil de precizat cîte şi, mai ales, care anume materii şcolare au căzut în sarcina lor. Se pare că predarea primelor cunoştinţe de limbă latină a căzut în sarcina episcopului Manuel Olsavszky, făuritorul unui manual special destinat acestui scop, publicat la Cluj în anul 1746. Programul de studiu se întindea pe o perioadă de doi ani. Din păcate, rămîn complet necunoscute detaliile privind structura acestuia (inclusiv eşalonarea calendaristică a materiilor) şi, mai ales, conţinutul propriu-zis al cursurilor. […] Primul an de studiu era dedicat învăţării scrisului, cititului şi socotitului, obiective strîns împletite cu iniţierea în perceptele credinţei şi ale bunelor moravuri. În al doilea an, accentul cădea pe pregătirea sistematică şi intensivă în domeniul liturgicii, al teologiei morale şi a celei dogmatice“. (L. Stanciu, Iluminism central european, p. 46).

„E imposibil de precizat însă cîte şi, mai ales, care anume materii şcolare au căzut în sarcina lor. După unii autori, predarea primelor cunoştinţe de limbă latină, bunăoară, ar fi fost asumată o vreme chiar de episcopul Manuel Olsavszky, făuritorul unui manual special destinat acestui scop, publicat la Cluj în anul 1746 [...]

Programul de studii se întindea pe durata a doi ani. Din păcate, rămîn complet necunoscute detaliile privind structura acestuia (inclusiv eşalonarea calendaristică a materiilor) şi, mai ales, conţinutul propriu-zis al cursurilor ş…ţ Primul an de studiu era dedicat învăţării scrisului, cititului şi socotitului, obiective strîns împletite cu iniţierea în preceptele credinţei şi ale bunelor moravuri. În al doilea an, accentul cădea pe pregătirea sistematică

(şi, vrînd-nevrînd, intensivă)

în domeniul liturgicii, al teologiei

morale şi a celei dogmatice“

(O. Ghitta, La începuturile învăţămîntului, p. 187).

Primul şoc l-am avut la pagina 31. Am citit şi recitit uluit primul paragraf, cu o acută senzaţie de déjà-vu. Era normal: eu îl scrisesem, practic. În textul Laurei Stanciu nici vorbă de ghilimele ori de vreo trimitere bibliografică.

„... cu toate că în momentul discuţiilor care au precedat intrarea acestor Biserici răsăritene în comuniune deplină cu Biserica catolică s-a vorbit, de regulă, doar despre credinţă şi despre tradiţia bisericească, foarte curînd s-a văzut că demersul implica şi altceva.  El presupunea adaptarea acestor Biserici locale particulare (sub raport instituţional, normativ sau devoţional) la cerinţele rigurosului şi complexului program după care se ghida Biserica latină, configurat la Conciliul de la Trento, adică de programul Reformei catolice. Unul dintre obiectivele majore ale acestuia – care ţinea de însăşi esenţa lui şi de spiritul său novator şi regulator – era crearea seminariilor diecezane. Pe ele trebuia să se sprijine procesul de promovare şi impunere pe scară largă a unui nou tip de preot, văzut drept cheia de boltă a întregii mişcări de revitalizare şi de transformare a Bisericii“ (Laura Stanciu, Iluminism central european, p. 31).

„Chiar dacă în momentul discuţiilor care au precedat intrarea lor în comuniune deplină cu Biserica păstorită de suveranul pontif s-a vorbit, de regulă, doar despre credinţă şi despre tradiţia bisericească, foarte curînd s-a văzut că demersul presupunea şi altceva. Presupunea adaptarea acestor Biserici locale particulare (sub raport instituţional, normativ sau devoţional) la cerinţele rigurosului şi complexului program după care se ghida cea latină, configurat la Conciliul de la Trento: programul Reformei catolice. Unul dintre obiectivele majore ale acestuia – care ţinea de însăşi esenţa lui şi de spiritul său novator şi regulator – era crearea seminariilor diecezane. Pe ele trebuia să se sprijine procesul de promovare şi impunere pe scară largă a unui nou tip de preot, văzut drept cheia de boltă a întregii mişcări de revitalizare şi de transformare a Bisericii“ (Ovidiu Ghitta, La începuturile învăţămîntului teologic greco-catolic din Monarhia Habsburgică: Şcoala de la Muncaci (1744), în vol. Şcolile greco-catolice ale Blajului 250 de ani de credinţă şi cultură, Blaj, 2005, p. 182).

Contribui din greu şi la paginile 272 şi 273 ale cărţii, cu 29 de rînduri în total, fără să-mi fie clintite în mod semnificativ cuvintele, citatele sau parantezele şi, desigur, fără să-mi fie pomenit numele. Dacă nu ar fi profund imoral şi blamabil ceea ce face Laura Stanciu, mai că ar trebui să mă simt flatat de strădania ei de a-mi reproduce cu acurateţe vorbele şi ideile. Ofer aici doar cîteva mostre:

„Articulate într-un program coerent şi de anvergură, aceste formulări sînt dovada că elita clericală românească a văzut în oferta catolică prilejul ieşirii dintr-o veche şi apăsătoare stare de lucru. Negocierile în care s-a angajat pun în evidenţă faptul că mitropolitul şi protopopii s-au comportat ca o adevărată elită «naţională», cu o certă conştiinţă comunitară, ce a folosit cadrul ecleziastic al dezbaterilor pentru a exprima, deopotrivă, doleanţe clericale şi seculare...“ (L. Stanciu, Iluminism central european, p. 272)

„Articulate într-un program coerent şi de anvergură, ele sînt dovada că elita clericală românească a văzut în oferta catolică prilejul ieşirii dintr-o veche şi apăsătoare stare de lucru, pe care relaţia cu protestantismul n-o rezolvase. Negocierile în care aceasta s-a angajat reliefează faptul că mitropolitul şi protopopii s-au comportat ca o adevarată elită «naţională», cu o certă conştiinţă comunitară. Ea a folosit cadrul ecleziastic al dezbaterilor pentru a exprima, deopotrivă, doleanţe clericale şi seculare...“ (O. Ghitta, Istoria Transilvaniei, coordonatori Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, vol. II (de la 1541 pînă la 1711), Editura Institutului Cultural Român, Cluj-Napoca, 2005, p. 387-388).

Pe fondul stabilit de către

iezuiţi, în procesul de derulare al

Unirii, contactele stabilite de ei cu lumea românească din Transilvania au permis ca în scrierile unora dintre ei să îşi facă loc ideea romanităţii şi a latinităţii limbii române. Iezuiţii o inserează în texte mai degrabă ca pe o constatare, fără a o lega cauzal de unirea bisericească, pe care şi-o reprezentau ca pe o reîntoarcere

la Roma“ (L. Stanciu, Iluminism central european, p. 273).

La fel – şi tot cu mine pe post de furnizor de fraze – şi la paginile 45 şi 46. Pe ultima, e drept, apare pomenit articolul utilizat, fiind indicate însă toate paginile între care acesta a fost publicat, pentru a se şterge urmele furtului. Lipsesc, în schimb, ghilimelele cuvenite în cazul unui alineat luat, pur şi simplu, cu toptanul.

„Puţine lucruri se ştiu şi despre corpul profesoral al şcolii teologice de aici. Se pare că era foarte restrîns, îndeosebi datorită subţirimii resurselor materiale care au putut fi alocate pentru susţinerea lui. Practic, singurul post de profesor despre care avem cunoştinţă este cel asociat, de regulă, cu oficiul de paroh al localităţii Rosvigovo (Oroszvég), oficiu ce reprezenta principla sursă de venituri a respectivului magistru. O astfel de calitate au deţinut în epocă Demetrius Doross şi Joannes Kopcsay (fost alumn al Pazmaneum-ului din Viena)“ (L. Stanciu, Iluminism central european, p. 45).

„Puţine lucruri se ştiu

şi despre corpul profesoral al „şcolii teologice“ de la Muncaci. Se pare că era foarte restrîns, îndeosebi datorită subţirimii resurselor materiale ce au putut fi alocate pentru susţinerea lui. Practic, singurul post de profesor despre a cărui existenţă avem cunoştinţă deocamdată este cel asociat, de regulă, cu oficiul de paroh al localităţii Rosvigovo (Oroszvég), oficiu ce reprezenta principala sursă de venituri a respectivului magistru.

Un astfel de «cumul de funcţii» au deţinut în epocă Demetrius Dorros (absolvent al Colegiului din Trnava) şi Joannes Kopcsay (fost alumn al Pazmaneum-ului din Viena)“ (O. Ghitta, La începuturile învăţămîntului, p. 187.)

Nu sînt însă singurul contributor de acest fel la reuşita cărţii în cauză. Foarte pestriţă stilistic, plină de idei şi argumente ce se bat adesea cap în cap, cu multe pagini suspecte din pricina lipsei notelor de subsol, ea pare construită în mare măsură prin procedeul „împrumutului“ nedeclarat. Printre porţii de dezgust şi surprize amare, am reuşit să identific şi alte nume blagoslovite de veneraţia excesivă a Laurei Stanciu faţă de textele lor. Reţin, deocamdată, doar două. Grele amîndouă. Primul e al regretatului profesor Pompiliu Teodor, considerat de autoare drept mentorul ei spiritual.

„Românii găseau

în jansenism propriile lor tradiţii ortodoxe, elogiul primelor

veacuri ale creştinismului“.

(L. Stanciu, Iluminism, p. 149)

„...ei găseau în jansenism

propriile lor tradiţii ortodoxe,

elogiul primelor veacuri ale creştinismului“ (P. Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984, p. 89)

„Prin conţinutul lor ecleziastic aceste lucrări nu sînt nici pe departe expresia unei retardări. Dimpotrivă,  contactul masiv cu scrierile janseniste, febroniene şi galicane, cu opera protagoniştilor Reformei catolice a stimulat, obligatoriu, spiritul critic, poziţii raţionaliste şi gustul imitaţiei care, împreună, au contribuit la definirea Luminismului românesc.“ (L.Stanciu, Iluminismul, p. 150)

„... prin conţinutul lor ecleziastic, aceste lucrări nu sînt, aşa cum s-a socotit, nici pe departe expresia unei retardări. Dimpotrivă, contactul masiv cu scrierile janseniste şi galicane sau febroniene, cu opera protagoniştilor Reformei catolice învederează adiacent spiritului critic, indiscutabile poziţii raţionaliste, care au alimentat iluminismul românesc.“ (P. Teodor, Interferenţe iluministe, p. 86-87)

Cel de-al doilea este al reputatului profesor american Keith Hitchins, unul dintre referenţii ştiinţifici ai cărţii. Cu sînge rece, Laura Stanciu decupează hălci întregi dintr-un articol al acestuia, nota bene, omul care, cu bună credinţă, îşi exprimă speranţa „că această lucrare va fi tradusă în limba engleză şi publicată pentru un public mai larg“ (vezi coperta a treia). Selectez, şi în acest caz, doar două exemple:

„Ceva înrudit cu sentimentul naţional transpare aici în gîndirea lui Inochentie Micu, deoarece, mai presus de preocupările sale pentru recunoaşterea legală a drepturilor uniţilor, el era în mod pasionat ataşat de caracterul şi de tradiţiile populare ale românilor. Episcopul nu făcea nici o altă distincţie decît aceea legată între unit şi neunit sau între nobili şi nenobili. Ideea sa despre naţiune este sugerată de intervenţile la Curte, între 1742 şi 1744, în numele populaţiei plătitoare de biruri“ (L. Stanciu, Iluminismul, p. 253).

„Ceva înrudit cu sentimentul naţional transpare aici în gîndirea lui Klein, deoarece mai presus de preocupările sale pentru recunoaşterea legală a drepturilor uniţilor, el era în mod pasionat ataşat de caracterul şi tradiţiile populare ale românilor. El nu făcea nici o altă distincţie decît aceea legală între unit şi ortodox sau între nobili şi nenobili. Ideea sa despre naţiune este sugerată de intervenţiile la Curte între 1742 şi 1744 în numele populaţiei plătitoare de biruri“ (K. Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 1700-1868, Cluj-Napoca, vol. I, 1987,  p. 39).

„Se pare, astfel, că pentru Inochentie Micu, Unirea, proiectată pe un fundal istoric de aproape două milenii, era numai un episod în evoluţia poporului român. În opinia sa, baza comunităţii era etnică, nu religioasă. Aşadar, ideea lui Inochentie Micu despre naţiune era, din anumite puncte de vedere, modernă, dar nu corespundea teoriilor despre naţiune dezvoltate în secolele XIX şi XX. El era în mod sincer preocupat de îmbunătăţirea vieţii oamenilor simpli, dar nu cerea sprijinul lor activ. Ei nu erau membri plini ai naţiunii (în sensul restrîns sau general al cuvîntului), ci participau în mişcarea sa strict statistic, ca în recensămîntul din 1733“ (L. Stanciu, Iluminismul, p. 254).

„Se pare, astfel, că pentru Klein unirea, proiectată pe un fundal istoric de aproape două milenii, era numai un episod în evoluţia poporului român.

În opinia sa baza comunităţii era etnică, şi nu religioasă. Ideea lui Klein despre naţiune era din anumite puncte

de vedere modernă dar nu corespundea teoriilor despre naţiune dezvoltate în secolele XIX şi XX.  În timp ce el era

în mod sincer preocupat de îmbunătăţirea vieţii oamenilor simpli, nu cerea sprijinul lor activ.

Ei nu erau membri plini ai naţiunii (fie în sensul restrîns sau general

al cuvîntului), ci participau în mişcarea sa strict statistic, ca şi în recensămîntul din 1733“ (K. Hitchins, Conştiinţă naţională, p. 40).

Ce poţi să mai spui după toate aceste probe zdrobitoare? Că vina o împart secretara şi tehnoredactorul? Că vreun virus netrebnic ţi-a bricolat fişierele, altoindu-ţi textul cu fragmente de fişe şi, tot el, a înfulecat lacom metri liniari de ghilimele şi note de subsol?

Chiar şi cu presupusele ghilimele lipsă, ceea ce a aruncat Laura Stanciu pe piaţă tot carte-colaj s-ar numi. E drept, trăim vremuri ticăloase. Furtul intelectual nu le mai dă multora fiori şi coşmaruri. Pînă una alta însă, plagiatul figurează printre practicile condamnabile. În ritmul în care se mişcă lucrurile, s-ar putea, cine ştie, ca peste cîteva decenii să ne întoarcem oficial la vremurile, de mult apuse, cînd se putea compila în voie, fără să păcătuieşti. După cum şi-a croit cartea, Laura Stanciu pare adepta scriiturii cu autoservire.

Cînd viitorul sună atît de bine, cînd porţile carierei s-au deschis atît de larg şi de îmbietor, cînd cota în creştere a notorietăţii locale îţi creează vertijuri dulci, ce mai contează o amărîtă de etică profesională?

Ovidiu GHITTA este decanul Facultăţii de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj