OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inceputa la doar citeva zile dupa Festivalul National de Teatru, a saptesprezecea editie a Festivalului de Dramaturgie Contemporana, proiect al Teatrului „Sica Alexandrescu“ din Brasov, incheie incununind opera acestei toamne teatrale romanesti. Inevitabila comparatie, prin forta vecinatatii, da cistig de cauza brasovenilor gratie unei rigori speciale, dar si a bunei intuitii in dozarea diversitatii. Pariul propus de Marina Constantinescu pentru Capitala, cel al primatului regizorului, e desigur onorabil, dar, cum sa zic, revolut, iar rezultatul, prea stufos pentru a lasa loc unor concluzii limpezi si functionale.

- O selectie exemplara
Pacatele de acest gen nu au pindit insa cuplul Claudiu Goga-Iosif Olaru, liderii teatrului brasovean, care au izbutit un exercitiu exemplar de aproape zece zile, odata cu prima zapada cazuta pe Timpa. Selectia operata de regizorul-director al teatrului si al festivalului nu a lasat loc nici unui spectacol sub medie. Buna colaborare cu Fundatia „Camil Petrescu“ si revista Teatrul Azi a reunit – sub semnul prezentarii si al standului de carte de teatru – celebrarea unor personalitati ale scenei, dar si deschiderea catre dramaturgia iberica. De notat neaparat, aici, spectacolul lectura oferit de trupa brasoveana dupa textul lui Juan Mayorga, Hamelin, in prezenta autorului (daca totul va decurge normal, in stagiunea viitoare teatrul-gazda va transforma textul despre ambiguele pulsiuni pedofile si ambigua lume la care sintem supusi in spectacol propriu-zis, in regia lui Claudiu Goga). Istoriei teatrale i-a raspuns, de la celalalt capat al jocului generatiilor, prezenta (scenica, dar si intr-un colocviu „promotional“) a grupului dramAcum, aflat in prezent la al treilea „val“, pe care mentorul Nicu Mandea (profesor la UNATC) ar trebui sa il lase mai liber electiv, de ignorarea esteticului in favoarea unui stingism programatic putind profita alte zone ale socialului (nimic rau aici, dar prea restrictiv). Doua miezuri de noapte, in subterana de la Deane’s Irish Pub&rill – un spectacol-lectura cu Crizele proaspatului laureat al Concursului National de Dramaturgie, Mihai Ignat (text nominalizat la concursul de dramaturgie al BBC, dupa care s-a realizat o montare radiofonica in limba engleza), si o dorita revolutie in teatrul TV via excelenta creatie a lui Dominic Dembinski Realegerea lui Alexandru Sutu, dupa textul lui Dumitru Crudu (nu o ratati, pe 12 ianuarie, la TVR1!) – au completat sub semnul reusitei programul.

Formula de festival-concurs poate fi singura dimensiune ce lasa loc (cum altfel?) comentariilor contradictorii. Tripleta Florica Ichim – Andreea Dumitru – Ion Parhon nu a acordat anul acesta Marele Premiu, ceea ce mi s-a parut o eroare in conditiile imaginii de obiect aproape perfect pe care o naste spectacolul lui Claudiu Goga Fernando Krapp mi-a scris aceasta scrisoare, montat la Teatrul „Ioan Slavici“ din Arad (unde, intre timp, Laurian Oniga a cistigat concursul pentru functia de director in conditii nu tocmai clare, conform informatiilor de presa). Compozitia matematica girata de cei doi actori (in dimensiunea filmica in rol de naratori), Claudia Ieremia si Zoltan Lovas, este mentinuta ingenios intr-un prezent continuu de banda rosie verticala – ax al fundalului, reflex spatial al replicii lui Krapp „am multe sa-i spun, atunci“ (sublinierea imi apartine). Un proces de transfer, in sens freudian, urmareste implacabil destinul celor doi, decopertind straturile de cinism absolut, neomenesc ai zice, ale robotului Krapp, care isi cauta sensul, de pe chintesenta sa cinstit-sentimentala, sublimind zbaterile lirice ale Iuliei pina la nivelul unei constiente exacte si calme asupra contingentului. Montarea aradeana intra linistit in categoria spectacolelor-scoala, iar Claudiu Goga „recidiveaza“, astfel, dupa Angajarea de clovn, in care ii adunase sclipitor pe cei trei „mari“ ai Brasovului, Virginia Itta-Marcu, Mircea Andreescu si Costache Babii.

Premiul pentru scenografie decernat lui Dragos Buhagiar poate fi, la rindul lui, discutat, caci decorul si costumele spectacolului Cum gindeste Amy de la Teatrul Mic, daca nu duc lipsa de frumusete si baroc cultivat, functioneaza totusi prea excesiv si „in sine“. Economia interzicind excrescentele decisa de Ramona Ingrid Macarie in spectacolul aradean dupa Tankred Dorst, la care m-am referit mai inainte, mi s-a parut mult mai consonanta intentiilor spectaculare (scenografa a primit, totusi, o mentiune). Nici propunerea cuplului scenografic Constantin Ciubotariu-Catalin Botezatu, pentru spectacolul lui Beatrice Rancea, de la Odeon, cu Marchizul de Sade, nu ar fi trebuit ignorata.
Premiile pentru actorie, cu exceptia celui acordat Valeriei Seciu, exclud prestatii realmente memorabile, precum aceea a lui Florin Zamfirescu in rolul Marchizului de Sade, a Claudiei Ieremia si a lui Zoltan Lovas din Fernando Krapp mi-a scris aceasta scrisoare, ale tripletei Madalina Ghitescu, Razvan Oprea, Rolando Matsangos din mady-baby. edu montat de Gianina Carbunariu la Teatrul Foarte Mic, sau aceea a lui Alexandru Jitea din Billy schiopul, de la Nottara.

Ignorarea unui spectacol precum mady-baby.edu ramine, cred, eroarea cea mai evidenta a juriului, cu atit mai mult cu cit aceasta creatie a Gianinei Carbunariu se pozitioneaza, cumva, la antipodul celuilalt spectacol al sau, Stop the Tempo, „glumita“ fara consecinte. De aceasta data, dramaturgul-regizor isi gindeste foarte bine personajele, in exodul lor irlandez, pe un model erotic trinar, exact calculat in turbioanele-i existentiale. Decorul modulat, prin succesive rearanjari, subliniaza firescul jocului, la marginea violentei, intr-un excurs al mitomaniilor asumate pina si de personajul intelectual. Proiectia cinematografica, la rindul ei, tine de filmul de arta, motivind situational si functionind ca o lupa a reactiilor psihice, sexuale si, de ce nu, sentimentale, care ar fi excedat, probabil, jocul teatral pur si simplu. Prostituata, pestele si tinarul student sint protagonistii unei povesti normale, la urma urmelor, al carei motor nu e atit emigratia, cit incapacitatea de adaptare la realitatea la care sint supusi, acceptind apartenenta la o comunitate care nu face altceva decit sa o repete pe cea de acasa. Cu firestile ei consecinte, cind hazlii, cind afective, cind mortale. Singurul defect al spectacolului e „epilogul“ moralizator de dupa uciderea fetei, anulind fara rost imaginea felierii kebabului care putem fi/sintem fiecare dintre noi, esuati in conjuncturi pe care nu sintem capabili sa ni le apropriem.

Modelul limita de cercetare teatrala s-a dovedit, insa, a fi Adam Geist, spectacolul de la Teatrul „Maria Filotti“ din Braila al lui Radu Afrim. Cel mai izbutit, de altfel, dintre cele trei pe care i le-am vazut in ultima vreme (ma refer la Cheeck to Cheeck, de la Nottara, cam superficial, si Plastilina, de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploiesti, tributar unui text nedus pina la capat, in pofida eforturilor regizorului, in fericita descendenta truffautiana). „Vreau sa ma scutur de viata ca de somn“, ar fi programul existential al lui Geist (remarcabil Emilian Oprea), intr-un parcurs al violentei posibile (uneori poate prea pregnant/vulgar subliniate scenic), pe axul interior al unei tandreti de motivatie oedipiana. Din cind in cind, Afrim pare satul sa se ia prea in serios in maniera „blut &sperme“ si atunci, mai ales in a doua parte a spectacolului, administreaza inserturi de umor marca personala si de mare efect la public (pompierii care sar coarda, garda egipteana a Legiunii Straine etc.). Adam Geist e doar un inger cazut, dar, vorba unei ultime replici, „sa fie asta o consolare“? Intr-o logica dinamica a contradictoriului, avind un excelent coechipier in coregraful András Loránt, Radu Afrim pare in pragul unei noi virste de creatie care, pun pariu, „pre multi va popi“.

Teatru pentru „destindere“ ar fi fost sa fie Va pupa Piticu’ din Franta, al teatrului gazda, si Nepotu’, de la Comedia bucuresteana. Din pacate, textele semnate de Antoaneta Zaharia si, respectiv, Adrian Lustig sint prea de tot neizbutite si daca secundul spectacol mai este salvat cumva, pentru „marele public“, de Tamara Buciuceanu si Serban Pavlu, primul e minat o data in plus de evidenta incompatibilitate dintre regia lui Alexandru Dabija si o asemenea categorie textuala. Minutios si atractiv, in schimb, lucrul tinarului regizor Dan Vasile pe textul spaniolului Sergi Belbel, in spectacolul brasovean Dupa ploaie, iar trupa tinara a teatrului, bine motivata; probabil punct de plecare pentru spectacole de forta si, cu necesitate, mai inventive.
Decizia lui Claudiu Goga de a incheia opera festivaliera cu (re)Gala oferita de Nationalul bucurestean prin spectacolul Inima de ciine, in regia lui Yuriy Kordonskyi, nu doar a incununat la nivel de capodopera Festivalul Dramaturgiei Contemporane, dar, cu certitudine, l-a confirmat pe podiumul evenimentelor similare ale actualitatii romanesti.