OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aline Carrier e profesoara, regizoare si e foarte activa. Are o vivacitate adolescentina. De peste 20 de ani se straduieste sa-i invete pe tineri cum sa exploreze lumea teatrului. Ea locuieste in Canada cea alba si francofona. In regiunea Quebec care, printre altele, doreste sa se desprinda (cititi autonomizeze) de restul tinutului tot alb dar mai putin francofon. Alina a facut multe calatorii. A calatorit si la Grenoble si la Arad. La Arad mai des. Iar de-aici cu ce s-a ales? Cu o idee fixa si nobila. Sa organizeze si ea, dupa modelul aradean, un festival international de teatru francofon. Zis si facut, vorba iepurasului. Astfel, in luna martie, a avut loc sarbatoarea teatrala, cum ii place Alinei sa alinte festivalul aflat in fasa. Au fost invitate numeroase trupe din doua continente. Unele au refuzat, pe motiv de vreme. Abia dupa ce am ajuns acolo (dupa 32 de ore de nesomn, asta si datorita companiei Austrian la care avioanele intirzie precum la noi trenurile de Sighet) am priceput de ce au spus, spaniolii de exemplu, un nu hotarit.

Timp de doua saptamini, cit am zacut printre nameti de-naltimea unui om normal, temperatura fu anormal de constanta, oscilind discret intre minus 28 si 30! Iti curgeau turturi din nas, daca te plimbai pe-afara. Mai bine in casuta alba de la margine de padure (peste tot erau margini de padure si casute albe) unde era caldut, ardea focul si puteai sa-ti incalzesti paharelul cu tuica. Am incercat (fara nici un succes) sa-i invatam pe bastinasi cu l’eau de prune explicindu-le ca fratii lor din Franta apreciaza licoarea. Refuzul lor nu ne-a deranjat prea tare. Stomacurile noastre cereau cite un asemenea medicament, asta ajuta la digestia fripturilor canadiene mereu stropite cu sirop de artar ori cu usturoi diluat cu miere.
Si-acum sa vedem, totusi, ce s-a intimplat in polivalenta Benoit-Vachon unde furam adapostiti peste 100 de participanti pe parcursul festivalului. In masiva cladire aveai de toate. Adica si piscina supermisto, vorba tinerilor romani care n-au scapat prilejul de a o folosi zilnic, ceea ce nu s-a prea intimplat cu ceilalti invitati. Romanii s-au aratat cei mai dornici de apa, dimineata intre 6 si 8, si mai era o sala de teatru dotata tehnic mai dihai decit nationalul nostru, cantina superdezvoltata in care mirosea a dulce (asa banuiesc ca miroase-n rai unde curge miere, lapte si oarece sirop de-artar) sali cu Internet pe gratis, si-o multime de alte sali si salite dotate pentru orice soi de activitate.

In holul larg de la intrare, pe unul dintre pereti, am descoperit o ampla fresca, sa-i zic, in care i-am descoperit pe urmatorii: Shakespeare, Beethoven, Chaplin, Elvis, Einstein, Dante, iar deasupra lor, in coltul din dreapta, precum o figura suprema, mutra lui... Hitler! Supernaspa, as fi exclamat, daca n-as fi ramas masca, urmarind apoi deschiderea festiva intr-o mutenie deplina. Intrasem, nu-i asa, in atmosfera teatrala.
Trupa Cagliari din Italia a atacat cu stupefianta indrazneala musicalul Notre-Dame de Paris (muzica Richard Cocciante, compozitor canadian) si s-au straduit sa-i imite pe cei consacrati intr-ale genului. Groaznica optiune, s-a lucrat cam doi ani, tinerii au dovedit ca sint italieni sadea, au ureche muzicala, si s-au straduit din rasputeri sa si joace convingator drama cocosatului si-a Esmeraldei. Acompaniamentul firav (un pianist care mai ca si-a dat duhul, atit de mult fu solicitat) si vocile fara amplificare, au facut ca impresia generala sa fie buna dar si sa-ti pui intrebarea daca a meritat efortul si cit de bine li se potriveste acestor tineri o asemenea optiune. Oricum, publicul a fost impresionat.

In schimb, trupa franceza Mine de rien a jucat un text al lui Philippe Blasband, Mincatoarele de ciocolata, spumos, subtil ironic, in care trei mincatoare de ciocolata se prezinta la... psiholog si... va puteti imagina ce se intimpla acolo. S-a jucat cu talent, „mincatoarele“ avind fiecare personalitatea ciocolatii sale preferate... Am mai remarcat colajul ingenios realizat de Aline Carrier pe texte de la Shakespeare la Michel Tremblay (era cit pe ce sa zic... la Hitler) pe tema l’amour toujours... si efortul trupei Pazzesco de Disraeli de a se prezenta cu doua spectacole... chiar daca la cel cu Zece negri mititei putea, linistit, sa renunte. Fara a fi banuit de patriotism (iar daca sint, prea putin imi pasa) cea mai buna prestatie a avut-o trupa Amifran din Arad condusa de Florin Didilescu cu excelenta parodie dupa Ruy Blas, despre care am mai avut ocazia sa scriu. Interpreta principala, Anca Bene, e o promisiune clara pentru scenele noastre, daca va avea de gind sa continue. Dar doresc sa-i amintesc si pe ceilalti, macar cu numele mic: Raida, Carol, Marius, Anamaria, Amalia, Oana, Andreea, Julia, Dinu, Silviu si Laura.
Au existat si ateliere care au fiintat pe parcursul diminetilor. Cele mai asaltate fura cel de dansuri quebecoaze condus de Lise Sirianni, evident din Quebec, si cel de machiaj in latex condus de regizorul Radu Dinulescu unde s-au aplicat pe fete, bube, mucegaiuri, si alte de astea atit de ingenioase si atit de necesare la atit de gustatele filme horror.

La Quebec am intrat in sala Teatrului Periscope si, daca tot am intrat, am vazut un spectacol. Piesa Les gagnants de François Archambault, autor cunoscut nu doar in Canada. Autorul a scris piesa in 1994, apoi a tot modificat-o, corectat-o, timp de mai multi ani pina ce a zis, gata, nu se mai poate, asta e! Se regasesc in Le gagnants unele dintre obsesiile autorului, raportul dintre iubire si prietenie, cuplu si sexualitate, injustitie si politica... Ingenioasa ideea regizoarei Veronika Makdissi-Warren de a plasa deasupra actorilor un DJ ce parea un soi de Dumnezeu rappist care dirija (manipula?) gesturile, miscarile personajelor pe baza de sunete mai mult ori mai putin muzicale.
Si-am mai descoperit ca si in Canada se produc filme (nu doar in tara vecina si prietena..), unii regizori avind amprenta originala (Denis Vilneuve), dar de film se ocupa altcineva asa ca gata, am terminat, asta e. Mai spun doar atit: efortul Alinei Carrier a meritat, cu toate gradele de-afara (ma refer la grade Celsius, tovarasi!), iar noi am reusit sa domolim siropul de artar cu discretul parfum de prune, ceea ce fu benefic de ambele parti. Parerea mea.