OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unul dintre vechile nume ale Ceylonului a fost Serendep. Intr-o piesa din 1759 Horace Walpole imagineaza venirea regilor magi dinspre aceasta insula, urmind hazardul stelelor si a dat ca nume fructificarii unei sanse „serendipity“. Cum stie sa transforme in act de integrare europeana, prin programele institutiilor sale culturale, o capitala de 280000 de locuitori, ne invata antica Emona, astazi Ljubljana.
Pina la sfirsitul lui septembrie, timp de patru luni, orasul de pe riul Ljubljanica a gazduit Bienala de arta contemporana, Manifesta-3 si expozitia 2000+Arteast Collection, ca dialog al artei din estul Europei cu „clasicii“ artei contemporane. O data cu octombrie s-a ridicat la orizont alta „stea“: Bienala internationala de Design Industrial, a 17-a editie. Am remarcat creatia de sticlarie a carei „taietura“ slovena este deja o marca, mobilierul de copii si echipamentele modulare de bucatarie, caci nivelul de trai si protectia sociala au in Slovenia cotele cele mai ridicate din centrul si estul Europei, apoi designul de biciclete, caci in oras au aparut departajarile cu asfalt mai abraziv pentru pistele velo.

Intre doua afise ale sectiunilor de design, cu larga participare nipona, am gasit insa o Harta a Paradisului pe care am „traversat-o“ intr-o sala boltita medieval, dar cu zidurile si pardoseala dezafectate. Eram in incinta cetatii cu temelii din secolul al XII-lea de pe acropola capitalei slovene, in plin proiect „serendipity“. „Sansele“ acestui proiect sint oferite de Ministerul Culturii si Muzeul de Arta Moderna pentru zece personalitati internationale care exceleaza in interactiunea artelor, fiind invitate sa traduca in propria sensibilitate atmosfera si geniul unui oras. Primul oaspete este Peter Greenaway, pictor ca formatie dar „arhitect“-„desenator“-„caligraf“-„bucatar“ si inca altele, in capodoperele sale cinematografice. Greenaway a instalat pinze mari cu trama de 100 de careuri numerotate pe care atirnau cite 100 de serii de obiecte umile: capete de creioane, sfori, sigilii de ceara, luminari, pene s.a.m.d. ca semne ale prizonieratului, deci ale mortii. Din toate fisurile posibile ale zidurilor tisneau sulite colorate alb, rosu, albastru. Pe un fundal sonor de incantatie lamaista prelucrata electronic parcurgeai acest vestigiu-inventar al minimei comunicari, in debutul cartii „slovene“ a alchimistului Paolo Coelho, Veronica se pregateste sa moara.
Incercind sa ajung la un alt castel, de data aceasta din marginea de est a orasului, incinta renascentista de la Fuzine, unde erau expuse in cadrul Bienalei de Design o colectie de afise incepind cu 1964, am gasit, la stinga drumului, aleea pietruita si flancata de plopi care ducea la pavilioanele azilului psihiatric al orasului, locul actiunii povestitorului brazilian. Tot la Fuzine este instalat Muzeul Arhitecturii, institutie patrimoniala rara in multe alte orase si mai mari si mai „culturale“ decit capitala slovena. Dar aceasta este o alta poveste.

Putine orase din lume se pot mindri ca au fost imaginate de spiritul unui singur arhitect. Putem spune aceasta pe deplin despre cu totul noul Brasil a lui Oscar Niemeyer. Dar cine isi inchipuie un oras european cu vestigii romane oferind in centrul sau o lectie moderna de sinteza arhitecturala? La mijlocul anilor ’80 cazul Ljubljano a propulsat in teoria arhitecturii directia de cercetare a scolilor regionale, prin figura nou luminata a lui Joze Plecnik. Subiectul este foarte incitant si astazi, cind o mare expozitie, Mitul Metropolei, despre centru si periferie, cu referiri la iradierile Vienei, va fi itinerata dupa Praga si Montreal la Gatty Museum din Los Angeles. In aceasta expozitie figureaza atit cazul Ljubljianei, cit si al Timisoarei (merita semnalat studiul Ilenei Pintilie – istoric de arta timisorean).

Dar ce a vazut Parisul in 1986 la Centrul Pompidou? Opera unui discipol a lui Otto Wagner, nascut la Ljubljana in 1872, atit de interesanta ca solutii de scoala nationala, incit astazi, in capitala Sloveniei, documentatia de la Paris a devenit expozitie permanenta a Muzeului de Arhitectura din castelul Fuzine.
Joze Plecnik a desenat pentru orasul sau natal pina in 1957 piete, parcuri, canale, poduri (unul prevazut cu arbori plantati), institutii administrative, citeva noi biserici, dar si restaurarea unei vechi minastiri devenite centru cultural cu teatru de vara. Tot Plecnik a integrat zidul roman intr-o zona de interes turistic. A proiectat cimitirul, stadionul si, „opera-princeps“, Biblioteca Nationala cu tot designul interiorului.
Naturaletea si buna cuviinta cu care a trait printre concetatenii sai arhitectul care le desena orasul stau marturie palpabila in casa, aproape „o bojdeuca“ aflata in curtea bisericii Trnavo, casa memoriala devenita o sectiune a Muzeului Arhitecturii.
Ljubljana, una dintre cochetele mici capitale ale Europei, este, ca si unul dintre simbolurile ei citadine – triplul pod de linga statuia poetului national France Preseren – un pasaj intre Balcani, Mediterana si Alpi, cizelat de planurile arhitectului Joze Plecnik.