OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Juan RULFO
Pedro Páramo
Traducere din limba spaniola
de Ileana Scipione,
Editura RAO, Colectia „Opere XX“,
Bucuresti, 2006, 192 p.

„Pedro Páramo este unul dintre
cele mai bune romane ale literaturilor
de limba spaniola si chiar ale literaturii universale.“
Jorge Luis Borges

Prima oara cind m-am „lovit“ de Juan Rulfo a fost in carticica aceea minunata a lui Villa-Matas, Bartleby&o, unde figura la loc de frunte in galeria maestrilor care au spus, la un moment dat, NU... I-am retinut cazul si datorita, poate, unuia dintre cele mai amuzante pretexte oferite vreodata de un scriitor pentru refuzul de a mai publica ceva: murise unchiul Celerino, cel care-i spunea povesti atit de frumoase. Iar asta se intimpla dupa aparitia a numai unei culegeri de povestiri si a romanului de fata, considerat a fi piatra de temelie a realismului magic. Marquez a recunoscut fara ocolisuri ca a invatat sa scrie citind in repetate rinduri Pedro Páramo. in fine, pentru o foarte buna documentare asupra lui Rulfo si a celor doua carti ale sale, cititi studiul introductiv al Ilenei Scipione, traducatoarea cartii.

Pedro Páramo reuseste sa creeze una dintre cele mai percutante imagini ale iadului din cite mi-a fost dat sa citesc vreodata. Si asta neutilizind imagini socante, fara a face abuz de tehnica suspansului unui Poe, sa zicem – dar cu care a privit in acelasi Maelstrom, cred –: pur si simplu, cosmarul dantesc se naste sub ochii cititorilor cu o discretie ce nu poate tine decit de o demnitate a mortii, de o practica a tacerii. Comala, sat care se spune ca ar fi nascut mult mai celebrul (comercial vorbind) Macondo, e o localitate-purgatoriu, unde pacatele comise in timpul vietii tin sufletele blestemate pe vecie. Arsita zilei imbraca viziunile cu o manta valurita, soarele ucigas (pe alocuri asemanator celui din Strainul) da nastere unei febre maladive, totul miroase a crima, vag mascata de florile de Castilia omniprezente. Pe strazi bintuie foste personaje ale unei istorii tragice, nescrise, dar murmurate incontinuu.
Narativ, romanul e extrem de complicat, palierele se intersecteaza fara nici un indiciu ce ar putea simplifica lectura: istoriile trecutului se intretaie cu cele ale unui prezent abia trecut si cu cele ale unui viitor abia inceput. Mortii vorbesc cu viii, mortii vorbesc cu mortii: te scufunzi in aceste dialoguri ca intr-o caldare incinsa pe focul iadului.

Juan Preciado soseste in Comala (interesant e ca termenul comal desemneaza un vas de lut care se asaza pe jar), in cautarea tatalui, Pedro Páramo, pe care nu l-a cunoscut niciodata: la sosirea sa, Comala nu mai adaposteste nici un suflet viu, ci e bintuit doar de strigoi. Nimic nu rupe normalitatea, ordinarul, pina in momentul intilnirii cu un carutas care-i spune ca toti oamenii din Comala sint, sau au fost, copiii lui Páramo. Aici se produce declicul si realizezi ca ai intrat intr-o lume cel putin ciudata. Clipa odstranenie, sa spunem...
incep sa apara diferite amanunte din istoria zbuciumata a satului, sa se dezveleasca statui textuale macabre, cu fiecare pagina. Juan Preciado moare in piata satului, incovrigat, de frica, in clipa in care realizeaza ca in jurul sau sint numai morti. Tot ce aude, de aici incolo, sint murmurele mortilor din jurul sau, din mormintele inconjuratoare. Asa ca te intorci si descifrezi faptul ca multe dintre dialogurile pe care nu le-ai priceput sint parti ale unui murmur colectiv, sinistru.

Nu vreau sa ma bag in paralele pretentioase, insa toate personajele acestui roman sint proiectii, umbre ale celor ce au fost, intr-un sens – cel intern –, pastrindu-si, in acelasi timp, caracterul de „copie“ pe care o are orice personaj literar. Comala e un vas incins, in care clocotesc sufletele si care te atrage intr-un soi de dans alegoric, medieval.
Pedro Páramo a fost un mosier lipsit de scrupule, a carui distractie principala era sa intre noaptea in camerele tinerelor fete, care apoi nu intirziau sa-i nasca un copil. Singurul fiu pe care l-a recunoscut i-a calcat pe urme inca din adolescenta, pina cind a murit, foarte tinar, intr-un accident de calarie. Páramo batrinul a avut o singura iubire, pe care a cunoscut-o in copilarie, dar care nu i-a fost sortita. Abia tirziu avea s-o reintilneasca si s-o sechestreze in conacul sau: era deja nebuna si bolnava de melancolie. De la moartea ei, cind clopotele au batut in toate bisericile timp de „prea multe zile“, iar satenii au crezut ca-i vreun motiv de sarbatoare, Páramo s-a asezat pe drumul ce pleca dinspre conac si... n-a mai facut nimic. Fara el, fara paminturile si slujbele lui, satul a pierit. Atit.

„Cel mai rau dintre toate e sa-i auzi pe oameni vorbind, de parca glasurile le-ar iesi de prin crapaturi, atit de limpezi totusi ca le recunosti. Acum, pe drum, am dat nici mai mult, nici mai putin decit de-un priveghi. M-am oprit sa spun Tatal nostru. Chiar cind faceam asta, o femeie s-a departat deodata de celelalte si a venit sa-mi zica:
– Damiana! Roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, Damiana!
Si-a ridicat salul si am recunoscut fata surorii mele, Sixtina.
– Ce cauti aici? am intrebat-o.
Atunci ea a fugit sa se ascunda printre celelalte femei.
Daca nu stii, sora mea Sixtina a murit cind eu aveam doisprezece ani. Era cea mai mare. Acasa eram saisprezece in familie, asa ca socoteste tu de cit timp a murit. Si uite-o, acum, ca inca mai haladuieste pe asta lume. Asa ca nu te speria daca auzi ecouri si mai noi, Juan Preciado.“

Juan Rulfo a fost si fotograf: poate imaginile satului natal, in negativ, i-au sugerat acest cosmar neclimatizat al Comalei. Cuvintele lui sint frinturi, se neaga unele pe celelalte, personajele fantoma dau, de multe ori, raspunsuri fara noima. Totul se desfasoara dupa o logica a cosmarului. Stranietatea scriiturii este, la rindul ei, negativul stranietatii peisajului, a cadrului.
Comala e, fara a extinde comparatia dincolo de sentimentul inutilitatii si mizeriei umane, un Waste Land: la fel de riguros construit, romanul da nastere unor interpretari infinite. Dincolo de ele, insa, ramii cu senzatia ca ai citit o carte diferita de orice altceva intilnit inainte.
Stranietatea ei se extinde si la nivelul savurarii lecturii: e chinuitoare, angoasanta, naste cosmar. Poate de aceea n-a mai vrut Rulfo sa scrie nimic dupa acest roman: a ramas prins in cosmarul pe care l-a nascut.