Anul acesta se aniversează 20 de ani
de la dărîmarea Zidului de la Berlin şi a celorlalte ziduri
care separau Estul de Vestul Europei şi de restul lumii. Deşi
diferită în fiecare ţară, tranziţia spre democraţie nu a
fost uşoară în nici una. 40 de ani de societate închisă
în „socialismul real“ au lăsat urme adînci în
biografia şi mentalitatea oamenilor şi în organizarea socială
şi politică a comunităţii.
1989 a însemnat o enormă
detentă, potenţată de speranţe enorme pentru populaţia Estului.
Avea să urmeze o dublă şi dificilă operaţie de recupe-rare a
trecutului manipulat de statul unipartinic şi a viitorului, în
comunitatea ţărilor libere şi dezvoltate. Fără o onestă
scrutinizare a anilor de dictatură comunistă şi a anilor care i-au
precedat, adaptarea la cerinţele prezentului ar fi superficială şi
pasageră.
Democraţia şi capitalismul nu au
venit cu o idilică ofertă de libertate şi prosperitate
instantanee, ci cu toate contradicţiile actualităţii: un tot mai
accentuat contrast social, problema feluritelor minorităţi (în
cazul României, cu deosebire, cea a nomazilor „roma“),
protecţia mediului şi asigurarea sănătăţii publice,
marginalizarea unei părţi a populaţiei din cauza vîrstei, a
handicapului profesional etc. Reacţia individuală a fost pe măsură:
pe cînd unii încercau să pună bazele unei atmosfere de
regenerare democratică a societăţii, alţii au înţeles
repede că Partidul unic va fi înlocuit de Banul atotputernic.
De îmbogăţirea rapidă, de obicei prin corupţie, au
profitat, mai ales – mă refer în special la România,
dar bănuiesc că nu este un caz izolat – descurcăreţii conectaţi
la reţelele vechiului sistem.
Alegerile libere, presa liberă şi
piaţa liberă au devenit factorii centrali ai schimbării, vizibilă
nu doar prin prime grupuri de dialog social, prime proiecte de
caritate şi de apărare a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor,
ci şi printr-o nouă clasă „capitalistă“ de parveniţi care au
schimbat instantaneu carnetul roşu de partid pe carnetul de conturi,
mult mai operativ şi eficace. Între timp, mişcarea de pendul
a opiniei publice, după anii de dogmatism şi supraveghere ubicuă,
febriliza naţionalismul şi religia. De altfel, în tot Estul,
opoziţia dintre „sincronismul“ centrifug şi cosmopolit şi
„autohtonismul“ centripet şi etnocentric are o lungă şi
zbuciumată istorie.
Situaţia postcomunistă a evoluat
treptat spre acomodări benefice, dar corupţia este departe de a fi
eradicată, demagogia şi duplicităţile persistă în
spectacolul politic al zilei. Reminiscenţele trecutului mai vechi
sau ale celui apropiat, bizantinismul tradiţional al zonei şi
experienţa supravieţuirii prin duplicitate sub dictaturile de
dreapta şi de stînga coabitează activ cu înnoirile.
Contradicţiile fireşti între noile şi vechile state membre
ale comunităţii europene, explicabile prin diferenţele de
dezvoltare şi evoluţie postbelice, au şi rolul pozitiv de a pune
în discuţie ambii termeni ai parteneriatului.
Europa de Est respiră, însă,
firesc. Oamenii au acces la informaţie, pot călători, studia şi
munci în străinătate. Saltul spre eterogena „normalitate“
se vede şi în amănunte aparent triviale şi insignifiante.
Sub regimul Ceauşescu, de pildă, programul zilnic de televiziune
era de doar cîteva ore, dedicate, în principal,
Conducătorului şi Partidului iubit. Un meci de fotbal european era
receptat doar de către norocoşii care îşi instalaseră în
Bucureşti, capitala ţării, antene care prindeau televiziunea...
bulgară, în Iaşi, capitala Moldovei, televizunea ucraineană,
în Cluj, capitala Transilvaniei, televiziunea maghiară. Azi
sînt accesibile toate posturile lumii, fotbaliştii români
sînt exportaţi, cluburile închiriază jucători străini,
proprietarii lor se îmbogăţesc sau falimentează ca în
orice altă parte a carnavalului planetar. Această „normalizare“
se poate citi şi în presa cotidiană, care oferă ştirile
importante ale zilei, pe lîngă picante informaţii minore şi
adesea vulgare. Titluri recente: „Alţi doi români arestaţi
pentru violul din Italia“, „UE (Uniunea Europeană) şi-a dublat
sprijinul financiar pentru ţările estice“, „UE a ajuns la un
compromis pentru reţelele energetice“, „UE îl plagiază pe
Ceauşescu“ (limbajul de adresare în UE, comparat cu limbajul
socialist limitat la „tovarăşe“), „Bulgarii vor să fie
guvernaţi în secret de UE“, „Raport ONU acuză Italia de
rasism şi xenofobie“, „Ministrul britanic de Interne a decontat
închirierea a două filme porno“, „Avem un handicap de
influenţă în Europa“, „Negarea prezervativului
«reconciliază istoric» Biserica Catolică şi Biserica
Ortodoxă Rusă“, „Slovacia nu va recunoaşte independenţa
Kosovo“, „Fritzl din Columbia are opt copii cu propria fiică“,
„Coafeză poloneză prosperă la frontiera cu Germania“,
„Parlamentarii ruşi cred că misiunea Tribunalului Penal
Internaţional de la Haga s-a consumat“, „Românii stau pe
net cel puţin trei ore pe zi“, „Criza politică din Cehia pune
în pericol extinderea UE“, „Cei mai sexy pompieri“, „Al
Qaeda – prioritatea pentru Obama“, „Medvedev recunoaşte
existenţa asasinatelor politice din Rusia“, „Papa Playboy lovit
de criză...“ etc.
Privirea se îndreaptă,
persistent, spre Europa. Ţările din Est nu au altă alternativă de
viitor. Ajutoarele economice au fost esenţiale în demararea
dezvoltării, principiile de drept impuse legislaţiei au deschis
şansele armoniei sociale, relaţiile culturale au animat viaţa
artistică şi dinamismul editorial, fundaţii şi universităţi
europene şi americane (mai ales Fundaţia Soros) au avut rol decisiv
în sponsorizarea presei libere şi a călătoriilor de studii.
Dorinţa de racordare la comunitatea
europeană nu are doar fireşti motivaţii economice, ci şi profunde
antecedente istorice, legate, printre altele, de religia catolică şi
protestantă (cazul Poloniei, Ungariei, Germaniei de Est, ţărilor
baltice) sau de rădăcinile latine ale culturii, în cazul
României. În mai toate ţările fostului bloc comunist,
depărtarea de Rusia corespunde unui firesc sentiment de uşurare.
„Lumina vine de la Răsărit“, cum se repeta în anii primi
ai comunismului, s-a dovedit repede o diversiune cinică, nu doar
prin represiunile din Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, ci şi prin
viaţa cotidiană larvară, sub o perdea groasă de întuneric,
a întregului „bloc“ răsăritean. Din păcate, Rusia
inspiră, şi azi, mai curînd frică.
Simpatia crescută, la început,
faţă de Statele Unite, învingătoare în „războiul
rece“ în care oportunismul Europei occidentale a fost, nu o
dată, lamentabil, s-a conjugat, treptat, cu un tot mai acut
sentiment al apartenenţei europene. Alegerea lui Obama, primită cu
mare şi justificat entuziasm peste tot în lume, a fost mai
puţin aplaudată în Est. Scepticismul pare motivat de
planurile de „moderaţie“ faţă de Rusia şi Iran, de măsurile
„etatizate“ de salvarea economiei şi, uneori, chiar de
prejudecăţi rasiale.
La 20 de ani de la şocul eliberării,
Europa de Est se află în tumultul actualităţii planetare.
Este de sperat – şi absolut necesară
– colaborarea strînsă între o puternică „nouă
Europă“ (Est + Vest) şi noua America, de după Bush. Primejdiile
care ameninţă lumea sînt imediate, devastatoare şi globale.
Neînţelegerile, suspiciunile, amînările în
cooperare nu mai pot fi justificate.
Lumina continuă să vină dinspre
Occidentul unit şi unificator.
––––––––––––
* Text apărut în El Pais
(Madrid) sub titlul Los paises del Este miran a Occidente, în
numărul de duminică, 26 aprilie 2009
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters