OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Sa fim, in sfirsit, clari“ scrie Henri Michaux in poemul sau satiric, Secretul situatiei politice, care infatiseaza o lume stapinita de confuzie, un talmes-balmes absolut, dominat – in opinia lui Alain Finkielkraut – de ecolalie si nu de ideologie. Intr-o astfel de lume, indemnul la claritate nu are, din pacate, nici un ecou, iar ceea ce se intimpla de zece ani incoace in spatiul estic post-comunist pare sa confirme impresia lui Finkielkraut ca traim intr-o lume à la Michaux, „abandonata de spirit si dedata timpeniei certurilor pe frontiere“. Diagnosticul formulat de eseistul francez in Umanitatea pierduta a fost din plin confirmat de ceea ce s-a intimplat in spatiul defunctei URSS, dar si in fosta Iugoslavie, unde locul razboiului rece a fost luat de diferendele frontaliere si tautologiile identitare.

In Romania, unde accentele nationaliste au existat, in special la inceputul anilor ’90, fara ca acestea sa degenereze in conflicte etnice de intensitatea celor care au dus la destramarea fostei Iugoslavii, obsesiile nationaliste au, din fericire, doar efecte electorale locale (vezi, de pilda, rezultatele alegerilor pentru primaria Clujului). Si, desi la acest capitol s-ar putea spune ca Romania nu are a-si face griji, in pofida unor sporadice pusee nationaliste cu iz electoral, ceea ce-i descurajeaza pe multi dintre noi, pe cei tineri in special, este ritmul lent al desprinderii din tiparele mentale, sociale si economice ale societatii totalitare de tip comunist.

In decursul celor zece ani care s-au scurs din decembrie 1989, a devenit mai mult decit evident ca una dintre „victoriile“ indiscutabile ale partidului unic, cu repercusiuni de lunga durata, a fost anihilarea naturii morale a oamenilor, reducerea lor la statutul unor biete fiinte incapabile sa discearna binele si raul. Se poate spune ca ideologia comunista a urmarit sistematic – si, din pacate, a reusit – sa distruga, odata cu natura morala, si simtul civic si pe cel politic al guvernatilor, indemnati sa accepte fara nici o impotrivire deciziile autoritatii supreme in stat. A luat astfel nastere „omul nou“, creatura infantila si, ceea ce e mai grav, incapabila sa se maturizeze, incapabila sa actioneze pe cont propriu sau sa-si asume responsabilitatea propriului destin, deprinsa ani la rind sa astepte ca rezolvarea problemelor de orice natura sa vina din afara, intr-un mod mai mult sau mai putin miraculos. Din punctul de vedere al acestor oameni, raspunzatori intotdeauna pentru tot ceea ce ni se intimpla rau sint Presedintele si Guvernul, niciodata insa ei insisi. Cred ca aici, in aceasta mentalitate, trebuie cautata motivatia proliferarii fulminante a jocurilor tip „bingo“ care intretin isteria cistigului fara munca, precum si goana dupa dobinzi de opt ori mai mari decit sumele depuse, in pofida succesivelor si zgomotoaselor prabusiri ale unor institutii precum Caritas, Dacia Felix, Safi, Columna si, mai nou, FNI sau Banca Religiilor. De buna seama ca multi dintre cei care si-au investit la FNI ultimele economii sint oameni simpli, ajunsi acum in situatia de a pierde absolut totul. Daca disperarea si furia lor sint legitime, ceea mi se pare greu de inteles este insa pretentia lor de a primi despagubiri de la bugetul de stat, ca si manifestatiile de protest impotriva Guvernului sau a Presedintiei.

Orice investitie presupune un risc individual pe care fiecare dintre noi este liber sa si-l asume sau nu. A le cere celorlalti sa suporte consecintele unor decizii personale denota o imaturitate cronica. Dupa cum, gestul sindicatelor de a protesta impotriva Ordonantei guvernamentale care limiteaza drepturile salariale in unitatile de stat fara randament economic si cu datorii imense la buget este o sfidare la adresa tuturor celor care inca mai cred, in Romania, ca salariul este direct proportional cu efortul si cu eficienta economica si nu reprezinta doar o sinecura, acordata in virtutea celebrului principiu comunist „timpul trece, leafa merge“. Pretentiile sindicatelor, formulate in stilul lozincard al defunctei dictaturi a proletariatului, nu au nimic de-a face nici cu reforma sistemului economic – acceptata declarativ – si nici, cu atit mai putin, cu bunul simt. Ele tradeaza, din nou, fuga de responsabilitate si refuzul de a suporta consecintele propriilor actiuni, reflexe ale unei adinc inradacinate mentalitati paternaliste.

Pe post de Cassandre nationale, ziaristi precum Ion Cristoiu si Cristian Tudor Popescu depling tot mai des si tot mai acuzator, „disolutia autoritatii in stat“, dind astfel glas unor nostalgii autoritariste care tradeaza un grav handicap mental si o gresita intelegere a democratiei care presupune, in primul rind, maturizarea societatii si capacitatea oamenilor de a-si asuma erorile si succesele deopotriva. Or, problema esentiala a societatii romanesti nu este disolutia autoritatii, cum din greu incearca sa ne convinga jurnalistii amintiti mai sus, ci debilitatea sentimentului de responsabilitate individuala, refuzul de a accepta ca sintem vinovati de tot ceea ce am facut noi cu ceea ce a facut Istoria din noi. Daca am avea puterea sa fim cinstiti cu noi insine, ne-am intreba, ori de cite ori lucrurile nu se intimpla asa cum am vrea sa se intimple, cu ce am gresit noi, in primul rind si abia dupa aceea am cauta vinovatii si in alta parte. O atare atitudine presupune insa un efort de vointa, refuzul refugiului in fata ecranului TV invadat de telenovele, bingo, rinjete grotesti ale unor rebuturi tip Garcea sau interminabile talk-showuri nocturne in care moderatorii au, invariabil, mai multe de spus decit invitatii.
Simpla lectura a ziarelor intareste impresia ca traim intr-o societate cu raspundere limitata, o societate in care, ca intr-un cerc vicios, clasa politica si electoratul se acuza reciproc de indiferenta si de prostie, uitind sau, poate, nevrind sa accepte ca fiecare este oglinda fidela a celuilalt. Incapabili sa gindim pe termen lung, preferam sa actionam de pe-o zi alta; intre trecutul mizer al regimului conmunist, tot mai estompat cu trecerea timpului si viitorul incert si indepartat, singura certitudine ramine clipa de fata, sub presiunea careia actioneaza multi dintre noi. Dupa cum, tot ceea ce nu ne atinge in mod direct nu are, pentru majoritatea, nici o relevanta.

Simptomatica este in acest sens apatia cu care multi au receptat jaful de milioane de dolari din Bancorex, orchestrat de PDSR si de eternul prezidentiabil, Ion Iliescu – pierdere suportata de noi toti de-a lungul acestor ani – in raport cu intensitatea reactiilor pagubitilor de la FNI sau Banca religiilor. In vreme ce bugetul de stat continua sa fie pentru cei mai multi o abstractiune, desi de aceasta „abstractiune“ depindem cu totii, pagubele individuale, oricit de mici, determina reactii vehemente.
Probabil ca atunci cind vom dobindi deprinderea de a reactiona ori de cite ori un semen de-al nostru este lezat, ori de cite ori drepturile unei comunitati - din care noi nu facem neaparat parte - sint incalcate, atunci cind, pe scurt, ne vom redobindi constiinta civica si vom descoperi, in noi, legea morala, probabil ca abia atunci vom avea sansa de a redeveni, din „oameni noi“, fiinte responsabile, apte sa traiasca pe cont propriu.