OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă Florian Bichir nu ar fi scris despre meseria de ONG-ist, iar Mircea Mihăieş nu ar fi deplîns lipsa unei legi privind interzicerea celulelor comuniste, ca o continuare a iniţiativei prezidenţiale de condamnare a comunismului, nici nu mai ştiam că în România mai există dezbatere despre rolul societăţii civile. Nu aş pleca de la noţiuni teoretice abstracte, dar, totuşi, este necesară o clarificare a acestei forme de asociere în scopul obţinerii drepturilor cetăţeneşti. Cum s-au cristalizat primele forţe civice în România? Asta ştim. E prea cunoscut rolul A.C. şi al intelectualilor critici după Revoluţie. Ce a cîştigat individul plătitor de 2%? Asta nu mai cunoaştem. Stă şi se întreabă, justificat, de ce angajamentul public s-a lichefiat de o vreme încoace. Să se întîmple asta doar ca urmare a despărţirii intelectualilor în două tabere? Una pro-Băsescu şi una anti-? La aproape două decenii de la marea piruetă din decembrie ’89, societatea civilă românească mai reprezintă pe cineva? Mai este ea o instituţie viabilă, reprezentativă şi legitimă?

 

Pentru a înţelege prezentul, e bine să analizăm trecutul. Dacă în Grecia antică cetatea era bine organizată, iar înţelepţii aveau dreptul să predice în agora, gîndirea modernă s-a reorientat. Filozoful german Hegel (1770-1831) redefinea conceptul de „societate civilă“ drept o tentativă de încorporare a libertăţilor individuale în viaţa politică şi morală a societăţii. Ceea ce vedea el într-un „superb răsărit de soare“ Alexis Tocqueville (1835) interpreta ca o sinceră „mediere între stat şi cetăţean“. Ei nu aveau de unde şti ce va urma. Au venit alţi gînditori care au nuanţat această funcţie potrivit unor criterii ideologice. Culmea implicării sociale a unor grupări în numele unor doctrine a fost atinsă în timpul Revoluţiei Franceze, încheiată cu iacobinismul de tristă amintire. Cine a cîştigat: Danton sau Robespierre? Trebuiau sparte bisericile şi profanate mormintele în numele unor idei? Nu cred că masele doreau astfel de lucruri. Peste timp, Gustav le Bon a descoperit şi ne-a explicat cum funcţionează psihologia mulţimii, şi anume cum devine ea eroică în slujba unui ideal, dacă este provocată emoţional, sau războinică, atunci cînd conducătorul deţine tehnici discursive şi puteri persuasive. Nu e cazul să ne mai reamintim unde au dus ideologiile fundamentate pe luptă de clasă sau pe ură de rasă. Totalitarismul s-a învîrtoşat prin lipsa de reacţie a societăţii civile, dispărute sau puse la zid de despoţii veniţi pe valurile populismului. În plin comunism, studenţii occidentali dornici de un comunism de vitrină, cu vedere spre Champs-Élysées, au ridicat pumnul şi au crezut că sub sloganul „changez la vie“ vor schimba lumea. Cu o mînă pe „cărticica roşie“ şi cu pumnul ridicat, tinerii occidentali fluturau amăgiri şi mîncau pop-corn, condamnîndu-l pe Unchiul Sam, fără a şti că la Hanoi stalinismul trimitea zeci de mii de nevinovaţi la moarte. Nu-i interesa dezastrul din Europa de Est şi nici ura ideologică ce a născut demoni roşii. Credeau în Che Guevara, simbolul revoluţiei permanente. Nici măcar azi nu recunosc în el un terorist ideologic, pregătit oricînd să plece la lupta revoluţionară.

 

În postcomunism, un curent creat de intelectualii polonezi din jurul lui Michnik au format şi au susţinut Solidaritatea, acea mişcare socială care a sucombat din cauza electricianului ajuns preşedinte şi a neimplicării politice din partea gînditorilor apolitici. Havel a reuşit să redea nu numai demnitatea, dar şi puterea politică „celor fără de putere“. A fost singurul înţelept care şi-a riscat poziţia de stoic pentru a se implica. Şi istoria Cehiei nu mai poate fi scrisă fără el. În Ungaria, opoziţia anticomunistă grupată în jurul unor personalităţi precum János Kis, Miklós Haraszti, Gabor Demski, în timpul despotismului luminat al lui Kadar, a creat mai multe cercuri de gîndire şi a reuşit mai puţin o implicare socială cu efecte. La noi, disidenţa a fost practic inexistentă. După 1989, cîţiva intelectuali critici – Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler – au eşuat în spaţiul public, reuşind să se impună ca un grup de conştiinţe vii. Nici nu au avut cum să reuşească. Structurile „despotului luminat“ erau prea puternice. La mitingurile Alianţei Civice se adunau, să ne amintim, cîteva sute de mii de oameni. Ce au reuşit? Să scurteze agonia şi să împingă anchiloza sistemului spre NATO şi UE. Aici, intelectualii au reuşit.

 

Ce se întîmplă azi cu societatea civilă? De vină să fie polarizarea intelectualilor în două grupuri? Dacă ar trăi la noi, György Konrád ar spune că este o cale greşită. În viziunea sa, „rolul intelectualului este de a condamna toate părţile“, deci de a nu se situa pe nici o felie a eşichierului politic. Poate şi orientarea postdecembristă – mai mult spre mobilizare şi participare politică decît spre instituţionalizare – a dus la starea de fapt din zilele de azi. Alternanţa politică şi deznădejdea explică, poate, no combat-ul de azi şi lipsa dezbaterilor publice. Oricum, societatea civilă românească nu a fost niciodată „sinteza diferitelor valori, în căutarea unei vieţi mai bune“ (R. Putman), şi nici o forţă publică „de reducere a birocraţiei“ (D. Bell). Doar organizată într-un format atît de bine gîndit de Foley şi de Edwards, opunînd rezistenţă statului abuziv. În plin proces de thoughtlessness („lipsa abilităţilor de gîndire“), prin dispariţia vocilor critice şi prin juxtapunerea lor cu analişti de pradă, există premisele unei alunecări spre acţiuni barbare. Dacă ar fi trăit azi Hannah Arendt, ea ne-ar fi explicat că mai vechiul său concept de „nesupunere civică“ nu e dăunător, ci util. „Există o diferenţă enormă între criminalul care tulbură ordinea publică şi cel care refuză să fie supus“, spunea ea. Civil nu înseamnă opus militarilor, cum înţelegea Mitterand. Ne-a dispărut pînă şi pofta de revoltă.

 

Societatea civilă se ocupă de mici granturi, de acţiuni aducătoare de profit, de proiecţele care să umple desaga cu euroi. Dacă Alina Mungiu nu mai are timp să gîndească strategii naţionale, toţi ceilalţi cad seceraţi de lipsa de idei. Puţine ONG-uri – precum SAR, Freedom House sau Transparency International – se pot mîndri cu finalizarea demersurilor lor publice. Prin munca lor s-au ridicat steguleţele Comisiei Europene. Cui îi mai este frică de Monica Macovei?