OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Societatile contemporane risca sa-si piarda elementele distinctive, in fata expansiunii „imperiului mondial“.
Citindu-l pe Lévi-Strauss, Ioan Panzaru, profesor la catedra de franceza a Facultatii de Limbi Straine si prorector al Universitatii din Bucuresti, spune ca „nu poate sa existe o energie in productia culturala decit daca exista o diferenta de potential cultural“; in caz contrar, planeta risca sa „moara de plictiseala“. Eroarea din care se poate naste uniformizarea culturilor este incercarea de a „traduce“ conceptele unei culturi straine in limbajul conceptual propriu, ceea ce nu duce in nici un fel la o intelegere, ci la un transfer care pierde caracteristicile de origine. Astfel ca „inceputul metodei consta in a determina conceptele bastinase… Studiezi o cultura incercind sa asculti ce-ti spun acei oameni“. La fel trebuie sa se intimple si cu institutia academica: „Universitatea este o institutie a carei misiune de cercetare si evaluare critica a cunostintelor nu-i permite sa participe direct la lupta economica cotidiana. Totusi, guvernele din lumea aceasta par a fi hotarite sa reduca pretutindeni alocatiile date universitatilor. Sintem siliti asadar sa adaptam misiunea noastra stiintifica pentru a incerca sa raspundem la o parte din nevoile comunitatii“. Noua sectie infiintata in cadrul Facultatii de Limbi Straine incearca, in aceeasi directie a adecvarii la moment, sa instruiasca tineri „apti apoi sa se integreze in mediul economic actual“.


Ruptura epistemologica produsa de Nietzsche

Domnule Ioan Panzaru, sinteti un adept al teoriilor structuraliste lévi-straussiene. Cum va impacati cu postmodernismul?

Pentru mine nu exista o contradictie aici. Antropologia culturala a lui Lévi-Strauss este inclusa in oferta postmoderna.
Cind se incheie perioada moderna? Este limpede ca in momentul de fata, desi fundamentarea logico-matematica a multor discipline a inaintat foarte mult, avem de-a face cu o criza a genului, cum se spune, adica s-a ajuns la limite ale sperantei de a impinge foarte departe dizolvarea problemelor unui nivel de organizare superior in principiile unui nivel de organizare inferior. Cu alte cuvinte, astazi nu mai sintem atit de convinsi ca Diderot ca biologia se poate reduce la chimie, ca aceasta se poate reduce la fizica, ca gindirea e un fel de electricitate. Mai degraba sintem sensibili la specificul de organizare al fiecarui nivel, si la posibilitatea de supraorganizare, adica de construire a unor fenomene care, in stare fireasca, sint extraordinar de rare.

Ideea postmoderna apare insa mai vizibila in stiintele omului, unde situatia este cu totul diferita, pentru ca la inceputul perioadei moderne, stiintele omului inca ginguresc. Exista intuitii formidabile, cum sint cele ale lui Montaigne, dar nu exista o metodologie, nu gasim niste conceptii ferme. Intemeierea acestor discipline are loc in multe cazuri de abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Or, la sfirsitul acestui secol asistam la o ruptura epistemologica majora, anume cea produsa de Nietzsche. Dupa interventia lui, lucrurile nu mai stau la fel in peisajul epistemic. Este inceputul unei noi epoci, care a fost numita postmoderna. Rupturile nu sint foarte vaste, dar sint de profunzime. Pentru ca Nietzsche denunta o minciuna fundamentala, care apartine deopotriva societatilor traditionale si ginditorilor care au incercat sa legitimeze aceste societati. Minciuna consta in a pune niste constructe ale inteligentei mai presus de necesitatile vitale ale individului.

Rasturnarea operata de Nietzsche consta in aceea ca necesitatile vitale ale individului sint prezentate acum ca fiind singura realitate ultima. Fie ca acest elan vital ne indruma intr-o directie uneori distructiva, alteori constructiva, intr-o reclamare a dreptului la existenta si la innoire, toate arhitecturile conceptuale ale vechilor sisteme trebuie sa fie reevaluate in raport cu exigenta viului. Este caracteristic pentru ceea ce se numeste perioada postmoderna ca un asemenea postulat nu mai poate fi serios contestat. In majoritatea statelor, nu se mai impune ca un lucru de la sine inteles ca oamenii trebuie sa moara pentru institutii, pentru cetate, asa cum grecii se credeau obligati sa piara pentru Sparta sau Atena. Dar ca solutia nietzscheana sa fie solutia buna pentru aceasta reevaluare, mi se pare indoielnic. Exista alte propuneri care sint mai avantajoase in contextul istoric in care traim.
De exemplu, este propunerea pragmatica. Ea vine pe fondul unei gindiri paralele cu cea a modernismului, care este gindirea protestanta. In timp ce mostenirea antichitatii clasice si catolicismul cu gindirea scolastica proclamau ca principiu fundamental ca omul este bun, gindirea protestanta proclama contrariul: omul este rau, mai mult, este incapabil de a concepe binele altminteri decit in stare de har.

Asadar, orice intreprindere practica care se defasoara printre acesti oameni rai trebuie sa-si ia masurile necesare pentru a-si garanta succesul intr-un mediu uman fundamental ostil si pervers. Rezulta ca intreprinderile protestante au multe sanse de succes, pentru ca acorda atentie tuturor posibilitatilor de deturnare, de esec, de nedesavirsire ale scenariilor pe care si le propun agentii. In raport cu gindirea pios-virtuoasa de tip catolic, care le pretinde oamenilor sa se poarte asa cum ar trebui, dar nu tine niciodata seama de faptul ca, in practica, oamenii se comporta nesatisfacator, gindirea protestanta are succes pentru ca ia in considerare toate posibilitatile de ocolire, de deturnare a proiectului initial si asigura conservarea acestuia. Pragmatismul este in fond o legiferare filozofica a acestei abordari.


O noua gestiune a individului

Sigur ca gindirea protestanta nu se reduce la ideea ca oamenii sint rai. O consecinta foarte importanta este ca eu insumi sint rau, fiindca nimeni nu poate sa faca exceptie de la legile fundamentale ale lui Dumnezeu. Asa ca eu insumi trebuie sa ma concentrez asupra unui program de salvare, trebuie sa-mi creez un program zilnic de ameliorare pe diverse planuri, a carui realizare o urmaresc tinind un jurnal intim. Acest tip de gestiune a individului se transfera la nivelul societatii, in sensul ca societatea intreaga incepe sa fie un concert de entitati, de persoane juridice sau fizice, care-si creeaza niste proiecte, le evalueaza, le implementeaza. Ajungem la un model asemanator cu societatea actuala occidentala, in care exista un demers foarte articulat orientat catre viitor.
Pragmatismul este de fapt teoria acestei societati, care este mai valabila decit nietzscheanismul originar. Pornind de la elanul vital al lui Nietzsche, care este prin definitie ceva nedeterminat, nu prea exista o scapare din arbitrar, din anomie, din anarhie, decit eventual in bratele unei teorii totalitare. Unele societati totalitare, dupa cum s-a vazut in istorie, au si profitat de premisele nietzscheanismului.

Mai exista si alte propuneri filozofice care intra in competitie in cimpul postmodernismului, dar mie mi se pare ca acestea sint cele mai importante; cea a lui Nietzsche, care rupe cu trecutul, si da pentru prima data glas, in mod magistral, unei sensibilitati care nu mai poate fi ignorata. Apoi, pragmatismul, desi intr-o maniera mai birocratica, totusi contribuie la sfarimarea mitului megaloman al unei omeniri care se vede in centrul universului. Este limpede ca drumul spre responsabilitate al societatilor moderne este un drum catre modestie, pentru ca, daca ne asumam responsabilitati, sintem confruntati permanent cu realitatea, sau macar cu posibilitatea esecului nostru.

Satul planetar este o manifestare megalomana?

Nu e deloc megaloman, este o umilinta totala. Acolo unde aveam regate, unde aveam capitale, unde aveam megalopolis, acum nu mai avem decit un sat, unde exista sute de „babe“ care clevetesc pe posturile de televiziune si de radio. Se renunta la orice nazuinta de ameliorare, e o nivelare completa. Ati vazut cit de mult a scazut valoarea intelectual-morala a vedetelor mediatice? Invers proportional cu salariile lor. Salarii astronomice sint date unor persoane care organizeaza emisiuni de televiziune in care se discuta, de pilda, despre problemele pe care le au indivizii obezi cind trebuie sa se arate in bikini – strict autentic! Ce mai ramine aici din revendicarea vitala nietzscheana? Aceasta este noua rationalitate. Satul planetar nu e un progres, ci este constatarea unui esec al speciei. Cum spunea un istoric al ideilor, „e ceva cu omenirea!“. Din fericire, exista Internet.


Despre megalomanie si limitele intelectului uman

Considerati ca structuralismul este una din propunerile cadrului pe care l-ati descris?

Da, in contextul acesta, in care viziunea ateista asupra universului este descentralizata in raport cu omul. Principala critica adresata ateismului este ca face din om o divinitate. Exista variante de ateism – cele naive – care fac din om o divinitate. Ceea ce se dovedeste o catastrofa pe plan social si individual. Exista si alte optiuni. Am vorbit de megalomania umana. Exista o expresie a lui Freud, care spunea ca „mi-as dori ca dupa Darwin, sa fi fost cel care a dat lovitura fatala megalomaniei umane“. Intr-adevar, nu sintem decit oameni, acesta e principiul fundamental al epocii actuale. Nefiind decit oameni, sintem supusi greselii si trebuie sa dezvoltam o tehnologie complexa de evitare a acestor greseli. Psihanaliza este un aparat critic desfasurat in sprijinul depistarii si evitarii erorilor de functionare a individului – sa ne gindim la psihanaliza vietii cotidiene.

Dar exista si alte versiuni. Structuralismul lui Lévi-Strauss – care este in fapt o opera stiintifica in domeniul mitologiilor triburilor amerindiene, refolosita de niste orientari foarte vagi care au avut mare succes in anii ’70 in Franta – arata limitele intelectului individual. Acesta este iarasi un lucru semnificativ in raport cu Descartes, pentru care intelectul individual era singura instanta care permitea evaluarea existentei lui Dumnezeu, a lumii, a tuturor conceptelor si capacitatilor de cunoastere, chiar ale eului insusi. Lévi-Strauss ne arata ca exista niste mecanisme de gindire care functioneaza in mod impecabil, dupa o geometrie foarte complicata, anume cea a grupurilor, si care in acelasi timp transcend individul, fiindca individul participa la aceasta gindire numai ocazional. Si Freud facuse observatii destul de importante in aceasta directie. Directia de gindire de care am vorbit nu este reprezentata numai de Lévi-Strauss. Bertrand Russel, in Analysis of Mind, urmareste aceeasi ipoteza, dupa care intelectul individual nu gindeste de sine statator, ci participa la un proces de gindire mai amplu.

In Evul Mediu, aceasta punere de problema apartinuse averroistilor. Si in secolul al XVII-lea, un succesor al lui Descartes, olandezul Geulincx, apoi Malebranche in Franta, examinasera aceasta posibilitate. In stiintele sociale actuale, bazate pe statistica, lucrurile sint vazute cam in acelasi fel: fenomenele sociale transcend indivizii si constatam ca atitudinile, opiniile sint turnate in niste pattern-uri probabilistice, ceea ce face ca responsabilitatea noastra individuala pentru gindurile sau atitudinile proprii sa fie destul de restrinsa. Avem in orice moment libertatea de a alege binele sau raul, avem vinovatia de a fi ales raul, de multe ori, dar nu sintem in intregime autorii „textelor