OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tocmai adresabilitatea „publică“ e handicapul numărul unu al lucrării de faţă

Un ochi deprins cu subtextele diplomatice va detecta, probabil, amicala maliţie din prefaţa lui Marius Lazăr: „Ioana Macrea-Toma vrea să fie sociolog fără a uita că e şi filolog şi aspiră la recunoaştere într-un nou mediu de cercetare fără a ajunge să fie excomunicată din cel vechi. Rezultatul e o scriitură care se împarte între rigoare şi fineţe, de o cochetărie preţioasă pe alocuri, dar care nu se lasă dusă de val.

Pentru cei speriaţi de statistici sau de excesul de metodologie, acesta este, în acelaşi timp, un bun suport de lectură şi un antidot“. În schimb, e perfect adevărat că – Marius Lazăr dixit – „nu avem de-a face aici cu o sociologie literară, respectiv cu o eseistică calofilă pe teme literare conectate la social, cum se întîmplă prea adesea – şi nici cu o simplă sociologie a literarului (…), cît, în primul rînd, cu o sociologie a creatorilor-agenţi sociali“. Chiar şi aşa, un anume vag terminologic (reminiscenţă… literară?) se resimte şi în noul vocabular conceptual. Spre exemplu, noţiunea de „public“ e identificată îndeobşte cu aceea de „public larg“, uitîndu-se că nu există „public“, ci „publicuri“, iar „cultura de masă“ din anii ceauşismului are mai multe paliere, unele fiind apropiate de consumismul occidental. În mod ironic, tocmai adresabilitatea „publică“ e handicapul numărul unu al lucrării de faţă. Şi, ah, nu e vina bietului cititor leneş sau nespecializat, ci a autoarei, inapte să-şi limpezească discursul. Mai mult, chiar dacă partea dedicată „aspectelor extraliterare (organisme culturale productive şi represive)“ e, în chip asumat, „suprareprezentată în raport cu discuţia dedicată textelor propriu-zise“, Ioana Macrea-Toma vădeşte destule naivităţi şi stîngăcii, îndeosebi cînd abordează producţiile literare ale epocii. Altminteri, judecată prin ceea ce-şi propune şi realizează, prin baza de date riguros sistematizată şi interpretată, prin cercetarea sociologică meticuloasă, de tip interacţionist, cu numeroase abordări cantitative şi statistice dublate de cercetări de arhivă şi anchete de istorie orală, prin inovaţiile metodologice şi, nu în ultimul rînd, prin mizele intelectuale puse în joc, servite de o impresionantă bibliografie teoretică şi istorică internaţională, lucrarea are şanse să confirme evaluările „anticipative“ (ironice sau ba) ale lui Mihai Iovănel din Cultura şi să se impună drept „cartea anului 2010“, deşi în caseta sa redacţională stă scris „2009“... Avînd în spate un stagiu de cîţiva ani la Universitatea Central-Europeană din Budapesta, Ioana Macrea-Toma vine cu o abordare fără precedent, prin anvergură, informaţie şi complexitate analitică, a cîmpului literar din comunismul românesc (1948-1989), la graniţa dintre istoria socială de tip weberian şi sociologia elitelor de tipul aceleia întreprinse de Pierre Bourdieu. Aspirînd ca un burete cam tot ce s-a scris pe această temă la noi, Privilighenţia… reuşeşte chiar să depăşească, prin amploarea investigaţiei, abordările existente, de la studiul lui Katherine Verdery despre ideologia naţională sub Ceauşescu (Compromis şi rezistenţă…) pînă la volumele mai noi ale lui Marius Lazăr (Paradoxuri ale modernizării. Elemente pentru o sociologie a elitelor româneşti), Mihai Dinu Gheorghiu (Intelectualii în cîmpul puterii, cu deosebire) sau Lucia Dragomir (L’Union des écrivains. Une institution transnationale à l’Est: l’exemple roumain), între altele. Păcat că autoarea evită să menţioneze paternitatea formulei-titlu datorate, se pare, lui Sorin Antohi... Cercetarea sa are, oricum, meritul unei racordări convingătoare la noile paradigme „contextualiste“ şi la actualele standarde internaţionale din cîmpul ştiinţelor socio-istorice. Cît despre potenţialul de interes al problematicii – statutul privilegiat al intelighenţiei în România comunistă, cu toate implicaţiile aferente –, el e mai mult decît evident.

Un termen-valiză

Fără a fi, propriu-zis, marxizant (ca în cazul Katherinei Verdery), discursul tinerei cercetătoare se situează, de la bun început, pe poziţiile „contextualiste“ ale unei abordări tehnocratice. Operaţiune delicată, la care mediul nostru intelectual este încă refractar. Consecinţele acestei atitudini nu sînt însă nici puţine, nici nesemnificative. Într-un text însoţitor, Ştefan Borbély – unul dintre referenţii tezei – ţine să atragă atenţia asupra faptului că lucrarea „deconstruieşte calm, obiectiv şi ştiinţific, multe mituri despre condiţia scriitorului român victimizat de către comunism“. E adevărat că devictimizarea operată de autoarea clujeană priveşte, mai ales, statutul socio-profesional din poststalinism şi, îndeosebi, din ceauşism al scriitorului instituţionalizat într-o formă sau alta. Ca, de altfel, şi noţiunea de „privilighenţia“ – termen-valiză format prin fuziunea semantică dintre „intelighenţă“ (intelectualitatea mesianică a Europei estice) şi privilegiaţii „noii clase“. Acest şi-şi specific identităţii „privilighente“ – şi scriitor al puterii, şi opozant al ei – implică, prin excelenţă, o cumulare a capitalului economic cu acela simbolic şi defineşte în cel mai înalt grad condiţia socială a elitei culturale post-staliniste, dublu socializate. Căci „privilighenţia“ joacă întotdeauna la două capete în interiorul Sistemului: privilegiile sale sînt datorate complicităţii cu discursul puterii, în vreme ce prestigiul e dat şi de afişarea unui discurs critic, de opoziţie. Nu întîmplător, Ioana Macrea-Toma insistă cu precădere asupra zonelor „de mijloc“ şi a „spaţiilor de negociere“. În primul rînd, ea îşi concentrează atenţia asupra intervalului median al istoriei comunismului autohton (anii ’60-’70 ai destalinizării şi restalinizării incipiente), umplînd astfel un gol… istoric. Dar şi asupra zonei mediane a scriitorimii, i.e. asupra celor care n-au fost nici doar scribi ai propagandei, nici doar opozanţi ai Sistemului sau victime, ci şi una şi alta. Altfel spus, asupra nonconformiştilor integraţi şi multiplelor forme de adaptare la mediu ale acestora. Folosirea economicului în politica literară, ca „instrument de disciplinare“ şi de cointeresare a scriitorilor – conducători de reviste, membri ai Uniunii, beneficiari nerambursabili ai Fondului Literar etc. –, face obiectul unor studii de caz aplicate, cu rezultate ce confirmă, în mare măsură, „folclorul“ memorialistic. Etapa „primenirii cadrelor“ şi a schimbării de generaţii în partid (1964-1965), momentul 1968 şi efectul Tezelor din iulie 1971, „tabuurile în mişcare“ din anii „dezgheţului“ poststalinist, metamorfozele cenzurii, reţelele editoriale şi birocratice, sursele de finanţare, distribuţia şi gestionarea resurselor alocate gratificării simbolice prin premiile literare, „funcţionarizarea“, precum şi înregimentarea politică, mecanismele construirii prestigiului şi ale (auto)reproducerii elitelor prin enclavizare faţă de restul populaţiei, „mizele identitare“ ale „valorificării moştenirii literare“, toate acestea sînt doar cîteva dintre aspectele analizate. Reiese cît se poate de clar că scriitorii n-au reacţionat solidar în faţa Puterii decît în numele apărării unor privilegii ameninţate (vezi măsurile privind restrîngerea spaţiului locativ) şi că măsurile luate de regim după reacţiile împotriva Tezelor din iulie au favorizat, prin modificarea politicii fiscale din domeniul culturii, privilegierea unei „elite“ de partid şi de stat folosite ulterior ca armă împotriva contestatarilor. Reiese, de asemenea, că şi pe piaţa culturală din timpul socialismului real au supravieţuit destule mecanisme „capitaliste“ (aşa cum, după 1990, avem un „capitalism de stat“), ba chiar precapitaliste, şi că, în general, elitele umaniste au ajuns la un agreement reciproc avantajos – pînă la un punct – în relaţia cu Puterea.

„Privilighenţia“ – un amestec de breaslă şi castă

Schimbări importante de perspectivă aduc şi reevaluările grupării protocroniste şi ale adversarilor „europolibrişti“, iar „relativismul“ perspectivei deconstruieşte, deopotrivă, discursul naţional-comunist şi pe cel „est-etic“, contextualizîndu-le sine ira et studio. Cum vor întrebuinţa comentatorii cărţii datele obiective oferite aici e o cu totul altă discuţie. Amintesc doar că, în 1980, procentajul ascultătorilor din România ai Europei Libere (mai puţin Deutsche Welle, Vocea Americii sau BBC) îl depăşea de două ori pe cel din alte ţări socialiste, în vreme ce proporţia intelectualilor umanişti şi a scriitorilor instituţionalizaţi, proveniţi din medii muncitoreşti sau ţărăneşti, era mult mai mică decît în acele ţări. Conservarea vechilor elite prin autoreproducere s-a făcut, aşadar, cu preţul limitării democratizării, ca în comunităţile închise, în numele apărării faţă de masificare. Iar salariile conducătorilor de publicaţii, de pildă, depăşeau de cîteva ori salariul mediu pe economie, fără a mai vorbi de avantajele locative sau de libertatea de mişcare. „Privilighenţia“ constituie, aşadar, un amestec specific de breaslă şi castă, un hibrid pe măsura tuturor celor fabricaţi în laboratorul „unificării“ ceauşiste din anii ’60 (naţional-comunismul, umanismul socialist, amestecul de feudalism şi modernizare ş.a.m.d.), iar rolul ei în Sistem este unul legitimator. Cu observaţia că legitimarea în cauză priveşte deopotrivă Sistemul comunist şi „adevărata“ cultură „naţională şi universală“, cu mitologiile ei aferente. Tocmai acest joc abil la două capete i-a permis supravieţuirea, succesul şi eroizarea retrospectivă după căderea regimului.

Premisele unei noi lecturi a Sistemului

Pentru cei ce vor izbuti să treacă de supliciul „Introducerii“, cu abundenţa ei conştiincioasă de referinţe teoretice şi concepte amalgamate de peste tot, lectura este mai mult decît profitabilă, chiar dacă nu atît comentariile autoarei, cît datele concrete sînt cele care suscită interesul. Odată depăşită parada academică de protocol, textul se limpezeşte, iar pagina se încarcă de tabele, scheme, grafice şi statistici. Nu-i vorbă, o asemenea carte nu se „citeşte“, ci se studiază, se consultă sau se dezbate – şi, fără îndoială, merită mai mult decît o simplă dezbatere. Cu atît mai mult cu cît ea „coagulează“ un vast cîmp de cercetare ce se cuvine extins la nivelul unei istorii sociale şi instituţionale a culturii române, dar şi la acela al unei istorii comparate a intelectualilor din România modernă şi din spaţiul central-est european. Nu am pregătire sociologică pentru a putea evalua, altfel decît de pe poziţiile unui profan, funcţionalitatea metodelor combinate pe care Ioana Macrea-Toma le testează aici, dar apreciez faptul că nu le aplică mecanic, ci le amendează şi adaptează mereu în funcţie de „realitatea din teren“. Evitînd generalităţile justiţiare şi locurile comune ale discursului postcomunist (produs, adeseori, de „privilighenţia“ însăşi), prezentul studiu oferă premisele unei noi lecturi a Sistemului – nu numai a celui literar – şi permite o înţelegere mai profundă şi mai nuanţată a multor „mituri“ produse, direct sau prin opoziţie, de el: de la „excepţionalismul“ comunismului naţional la „rezistenţa prin cultură“, de pildă, pe fundalul crizelor modernităţii europene. Din păcate, autoarea falsează, cum spuneam, mai ales cînd se apropie de literarul propriu-zis al textelor, căzînd – abia aici – în locuri comune (despre „neomodernism“, „romanul politic“ ş.a.). Privilighenţia este un volum de referinţă şi, în destule privinţe, de pionierat pentru istoria socială şi instituţională a culturii române sub comunism. O performanţă obţinută uneori, din nefericire, cu preţul sacrificării literarităţii şi, pe anumite porţiuni, a lizibilităţii.