OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea ELIADE
Textele „legionare“ si despre „romanism“
Editura Dacia, Colectia „Alternative“, Cluj Napoca, 2001, 160 p., f.p.
Editia cu Textele „legionare“ si despre „romanism“ ale lui Mircea Eliade ingrijita de Mircea Handoca reprezinta o penibila incercare a acestuia din urma de a-l disculpa pe celebrul savant de acuzatiile de prolegionarism si de antisemitism care i-au fost aduse.
Strategiile dezvinovatirii incep chiar de la titlul acestei culegeri, unde cuvintul „legionare“ este pus intre ghilimele, lasindu-ne sa credem ca invinuirea pomenita mai sus este neintemeiata si ca citirea textelor incriminate ne va convinge de aceasta. In caz contrar, sintem creduli sau rauvoitori. Oricum, am fost preveniti. Nu trebuie sa ne luam dupa aparente. Textele nu sint atit de legionarizate cum par a o arata unele titluri: Ion Mota si Vasile Marin, Noua aristocratie legionara sau Provincia si legionarismul. Spre a ne convinge, putem citi pe coperta a patra un fragment in care tinarul Eliade ataca furibund atit dreapta („fascistii prigonitori de evrei“), cit si stinga („comunistii incendiatori de biserici“). Ca aceste rinduri nu fac parte din articolele (pseudo)legionare e doar un detaliu nesemnificativ. In schimb, semnificativa e certitudinea ca un asemenea procedeu de orientare a lecturii ipoteticilor cititori de catre editor este nu doar partinitor, ci si necinstit, deoarece ne este presupusa lipsa discernamintului.

Chiar daca am admite ca cele spuse pina aici sint simple ipoteze, iar nu expresia unui partizanat fatis, analiza prolixului Cuvint inainte al dlui Handoca ne va releva citeva sofisme ale justificarii.
Desi – ne marturiseste la sfirsit – articolul sau (de peste 25 de pagini) nu este exhaustiv, Mircea Handoca isi concepe textul polemic si agresiv, dorindu-l a fi o replica „obiectiva“ si „stiintifica“ la adresa contestatarilor lui Eliade. Banuiesc ca obsesia obiectivitatii vine din constatarea ca cele mai credibile marturii (Mihail Sebastian) si cele mai pertinente critici (Z. Ornea, Norman Manea, Leon Volovici) in chestiunea implicarii politice a lui Eliade au fost formulate de intelectuali evrei. Iar acestia – nu-i asa? – nu pot fi impartiali cind e vorba de un subiect atit de delicat ca legionarismul si antisemitismul. Caracterul stiintific al afirmatiilor dlui Handoca nici nu (mai) trebuie demonstrat, ci deriva – pe cale de consecinta – din calitatea sa de cercetator al operei lui Mircea Eliade. Dar sa aratam care sint tezele care viciaza „demonstratiile“ istoricului literar.

1. Mircea Eliade este intangibil.
Aceasta este o prima axioma, afirmata explicit la inceput si presupusa implicit pina la sfirsit. „S-au napustit asupra lui sMircea Eliadet ca o haita, hotarita sa-l sfisie, zeci de anonimi inculti, alaturi de valorosi oameni de cultura invidiosi“ (p. 7). Asadar, dupa M. Handoca, incultura (anonimilor) si invidia (intelectualilor de valoare) sint singurele cauze ale unei critici. Spiritul critic si incercarea de a cunoaste adevarul nu sint considerate mobiluri serioase ale unei interogatii cu privire la orientarea politica a tinarului carturar. In plus, oricit de bizar i-ar parea dlui Handoca, anonimii (pe care – dintr-un straniu complex de superioritate – ii taxeaza drept inculti) au dreptul de a-si exprima opinia. Iar invidia nu e unicul motiv de a pune sub semnul intrebarii angajamentul si gindirea unei personalitati.
2. Mircea Eliade este consecvent.

Avem aici o a doua presupozitie a lui M. Handoca: „Opera lui Mircea Eliade (literara si stiintifica) e alcatuita din peste 80 de volume si din circa 3.000 de articole si eseuri. Considerind fiecare volum avind in medie 300 de pagini si fiecare articol 5, un calcul sumar ar ajunge la rezultatul de 39.000 de pagini. Dintre acestea, doar maximum 60 de pagini incriminate sint puse in discutie de dl Leon Volovici de pe pozitii «nationaliste»“ (pp. 29-30). Poate ne explica dl Handoca cum am putea preciza orientarea ideologica a lui Mircea Eliade facind apel la Technique du Yoga. De ce nu am admite ca – asa cum o atesta articolele sale legionare (fara ghilimele) din volumul in discutie – Eliade (ca si alti membri ai generatiei sale, de pilda Cioran) a fost la un moment dat apologet al extremei drepte autohtone? Aceasta nu inseamna ca intreaga sa opera poarta stigmatul angajamentului politic (temporar) din tinerete si ca marele istoric al religiilor nu si-a revizuit/modificat pozitia ideologica.

3. Mircea Eliade este persecutat.
Aceasta teza a editorului este cea mai perversa, intrucit inglobeaza toate celelalte strategii enuntate pina acum. Sa vedem cum procedeaza M. Handoca.
a) Unei acuzatii (legitime, cred eu) aduse savantului roman i se raspunde printr-o opinie contrara a unui alt cercetator, iar nu prin textele in cauza ale lui Eliade. Spre exemplu, unei afirmatii din cartea lui Leon Volovici – Ideologia nationalista si problema evreiasca in Romania anilor ’30 – i se opune o marturisire a lui Seymour Cain, care isi exprima admiratia pentru autorul Meditatiei asupra arderii catedralelor (v. p. 32).
b) Marturiile lui Sebastian din Jurnal sint respinse ca irelevante pentru ca pleaca de la „considerente particulare“, ba, mai mult pentru ca „au fost scrise la cald, sub impresia nemijlocita a momentului“ (cf. p. 33). Dar Mihail Sebastian devine credibil atunci cind e citat cu un fragment dintr-o scrisoare catre Eliade si cu dedicatia data aceluiasi pe un exemplar al volumului Cum am devenit huligan (cf. pp. 31-32). Acestea nu sint tot „considerente particulare“?

c) Invocarea contextului e menita a suspenda orice judecata de valoare. Dl Handoca raspunde fiecarei invinuiri aduse lui Eliade printr-un citat. Dar citatul in cauza ori nu are legatura cu cele spuse de „acuzator“ (cum e cazul pasajului invocat impotriva afirmatiei lui Norman Manea ca – in Memorii – Eliade nu mentioneaza crimele comise de C.Z. Codreanu) (cf. p. 25), ori face parte dintr-un text ce nu apartine perioadei de rinocerizare a tinarului sef de generatie. Si aici avem doua cazuri: fie e vorba de un text anterior publicisticii legionare (ianuarie 1937-februarie 1938) (cf. p. 31), fie de unul din perioada mai tirzie a activitatii scriitorului (cf. p. 22). Nu avem in nici un caz o respingere a invinuirilor aduse lui M. Eliade prin vreun rind din articolele sale legionare. De aceea, ne putem intreba ce intelege M. Handoca prin cuvintul „context“, atit de des invocat. Intrebarea nu e una retorica, deoarece nu stiu ce „context“ poate scuza asemenea afirmatii ale lui Eliade: „Orice mi s-ar spune despre teroarea hitlerista, nu pot uita un lucru: ca, in plin centrul Berlinului, o sinagoga sta solemna si nesiluita – [...] Orice mi s-ar spune despre masacrele hitleriste, nu pot trece peste un fapt simplu: ca nici macar presa cea mai anti-fascista din lume n-a vorbit vreo data despre «mii» de asasinate in Germania – [...] o revolutie fascista – antisemita, care nu siluieste sinagogile si nu executa evreii in masa; [...] sHitlert s-a multumit cu lagare de concentrare; mai putin grav, in orice caz, decit revolverul descarcat in ceafa sau spinzuratoarea. Asasinate a cunoscut si hitlerismul. Dar indrazneste cineva sa mentioneze asasinatele lui Hitler alaturi de acel milion si jumatate din Rusia bolsevica?!… [...] fascismul sau hitlerismul, bun sau rau, cum o fi, nu cunoaste nici incendiile, nici masacrele. Lucifer e in deplina libertate numai in Rasarit“ (pp. 39-43); sau: „Uneori, cind sint bine dispusi, sconducatorii romanit iti spun ca n-are importanta numarul evreilor, caci sint oameni muncitori si inteligenti si, daca fac avere, averile lor ramin in tara. Dar daca asa stau lucrurile nu vad de ce n-am coloniza tara cu englezi, caci si ei sint muncitori si inteligenti. Dar un neam in care o clasa conducatoare gindeste astfel, si-ti vorbeste despre calitatile unor oameni straini – numai are mult de trait“ (pp. 58-59); sau: „Exista un aspect al miscarii legionare asupra caruia nu s-a staruit indeajuns: libertatea omului.

Fiind in primul rind o miscare spirituala, avind ca scop crearea unui om nou si ca nadejde mintuirea neamului – legionarismul nu se putea naste si nu putea creste decit valorificind libertatea omului asupra careia s-au scris biblioteci intregi si s-au tinut nenumarate discursuri democratice, fara ca sa fie traita si valorificata“ (p. 67); sau: „Sintem contemporanii, norocosi, ai celei mai semnificative prefaceri pe care a cunoscut-o Romania moderna: faurirea unei noi aristocratii. Tineretul legionar, o data cu alte miracole realizate prin jertfa, elan si vointa creatoare – a pus temeliile unei elite romanesti care e menita sa schimbe sensul istoriei acestui neam. s…t Dar aceasta noua aristocratie legionara care se naste, reinvie Evul Mediu romanesc; constiinta misiunii istorice, vrednicia si barbatia, dispretul si indiferenta fata de neputinciosi, canalii si baietii destepti“ (pp. 72-74); sau: „Legionarismul aduce o schimbare radicala a mentalitatii provinciale. [...] Marea revolutie legionara schimba centrul de gravitate al fiintei romanesti: din afara, inlauntru. [...] Legionarismul va pune capat complexelor de inferioritate ale provinciei. Intr-adevar, idealul legionar, idealul de aspra spiritualitate crestina – poate fi trait oriunde in mijlocul comunitatii romanesti“ (pp. 79-80).
Lasam cititorul sa hotarasca daca cele citate mai sus sint texte „legionare“ sau nu. In ceea ce ma priveste, reluind o formulare a lui Dan Petrescu, consider ca, prin atitudinea sa, dl M. Handoca aduce o noua ofensa inteligentei si bunului-simt.