OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un cuvînt nou – aparent, de mult nefolosit cu atîta ardoare, plin de semnificaţii camusiene – e lansat cu tam-tam pe piaţa publică românească. Şi nu pe cea a ideilor – eventual, într-un dialog care nu mai există de cînd pedelismul multilateral dezvoltat a aprins multe suflete gingaşe –, ci în cotidianul nostru cel de toate zilele. Solidaritate, solidaritate, solidaritate, ne cer mahării actuali ai României, preşedintele şi prim-ministrul. În primul rînd. Apoi, sar şi papagalii de serviciu – numărul 1 este Roberta Anastase, şefa Camerei Deputaţilor, un fel de Suzana Gâdea şi Lina Ciobanu adaptate vremurilor capitaliste – să ne tot îndemne la solidaritate şi unitate. Toţi pentru unul, unul pentru toţi. Ca să ce? Întru ce? Întru ieşirea României şi a românilor din criză. Zice-se. Întru depăşirea momentului în care România trebuie să economisească/strîngă, zor, nevoie mare, zece miliarde de euro. Asta e tema de casă, nu disponibilizările sau reducerile, ajustările sau „tăierile“ masive. Şi anapoda. În fond, toate apelurile la „solidaritate“ sînt legate de modul cum ar trebui să fie gestionate deficitul bugetar şi lipsa banilor de către un Guvern-marionetă, condus de o păpuşă arogantă şi ţîfnoasă. Propunerile Guvernului, existente, practic, doar pe hîrtie, au fost anunţate şi lansate pe piaţă de preşedinte – care, curajos nevoie mare, şi le asumă, cică... – şi au pus pe jar toată populaţia României. Mai puţin pe pedeleii care susţin necondiţionat ce zice Big Boss. Mai mîrîie ei, de ochii lumii, la cîte o conferinţă ISP; nu ar fi cazul să se facă eco-nomii şi în cazul acestor conferinţe, unde se dau lecţii politice inutile şi se încearcă datul pe brazdă şi al celor care încă nu sînt membri, cu acte, ai PD-L? Ultimul vizat fiind actualul ministru de Externe, care cochetează cu ideea şi cu reformarea partidului şi cu..., şi cu..., vorbărie inutilă şi de ochii prostimii intelectuale, care încă îşi mai face iluzii că diplomele obţinute la Paris mai pot folosi la ceva în politica românească.

 

Nu, nu folosesc la nimic. Romanţele teoretice livrate de Valeriu Stoica cu aceeaşi consecvenţă cu care Ravel compunea interminabilul lui Bolero dau roade inutilizabile. Mare bucurie pe capul românilor că intelectuali precum Cătălin Avramescu, Sever Voinescu sau Cristian Preda sînt acum în barca pedelistă şi reformează, din interior – vorba vine, democratic –, un partid născut fără ideologie şi pus doar pe învîrteşuguri. Acum e la putere şi dă din colţ în colţ. Şi pe româneşte, şi pe ungureşte. Unde sînt azi şi acum marile voci anticomuniste probăsesciene, care demonstrau de mama focului, în perioada electorală, că a trecut criza, că ne trebuie reforma Statului, că parlamentarii aşa şi pe dincolo – gargariseala de rigoare? Nu a mai rămas nimic şi nimeni cînd deja lumea e în stradă. Cînd te ia mulţimea cu „Huo!“ şi „Jos!“, nu mai ţine cu citate din Castoriadis, Lévinas şi Rorty şi să îndemni oamenii să citească România literară şi Dilema ca să reziste, iar, prin cultură! Bref, treburile merg prost, iar preconizatele ajustări cu 15% şi 25% din salarii şi pensii au pus omenimea (invenţie frumoasă a lui Romulus Rusan) românească pe jar. Sigur că se pot găsi soluţii alternative, sigur că există întotdeauna şi o altă cale decît ghilotinarea pensiilor, tăierea ajutoarelor pentru veteranii de război sau pentru văduve, alocaţiile pentru copii, indemnizaţii pentru mame sau foşti deţinuţi politic – o ruşine toate aceste măsuri preconizate de-a valma! Sînt atinse fel de fel de categorii sociale şi profesionale, absolut toate aceste „tăieturi“ sînt halucinante.

Nu-i mai puţin adevărat că, într-o ţară în care norma este de-a-ndoaselea, normalul este şi el pus la tăiat. Sigur că sînt destui escroci care au păcălit statul şi obţin ajutoare-indemnizaţii necuvenite. Fel de fel de situaţii ireale. Dar ele ţin de corupţia generalizată şi de neaplicarea strictă a legilor. Ca şi evaziunea fiscală, ca şi colectarea taxelor la bugetul de stat. Etc. Mulţi etc. Dar, în loc să facem cumva să funcţioneze economia şi să producem bani, această adunătură de incompetenţi numită „Guvern“ propune fel de fel de aberaţii. Care scot lumea în stradă şi înfierbîntă minţile tuturor.

Cum să fim solidari cu o clică de ciocoi, care a risipit banul public şi acum ne solicită solidarizarea? De ce am fi solidari cu ridicarea unui nou sediu pentru SPP sau cu mai ştim noi ce achiziţii publice, făcute cu cîntec, joc şi voie bună în folos propriu? Nu există solidaritare la noi, pentru că de ani buni sîntem asmuţiţi unii împotriva altora. Tineri contra bătrîni, şomeri contra bancheri, artişti contra sportivi, muncitori contra medici şi profesori, toată lumea împotriva judecătorilor şi a poliţiştilor. O duşmănie generalizată, care nu foloseşte nimănui. Ci doar unui pumn de politicieni care a tot profitat şi s-a tot îmbuibat.

Solidaritatea la români este o vorbă fără conţinut.

Doar marile tragedii ne mai pot uni. Dar cît timp conflictele interne se rezolvă la Carul cu bere, şi spiritul concesiv al lui „mai lasă, Mitică, treacă de la tine, Costică“ produce efecte e bine.

Solidaritatea, mereu în altă parte. Ei cu ei, noi cu noi.