OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

În ediţia din 6 august 2008, The Times Litterary Supplement republică recenzia pe care a primit-o O zi din viaţa lui Ivan Denisovici cu ocazia apariţiei ei. Pe 4 ianuarie 1963, recenzentul, Nicholas Bethell, remarca natura descriptiv-simplă a scrierii lui Soljeniţîn. Obişnuiţi, astăzi, cu nenumărate exemple de literatură concentraţionară, pe noi nu ne mai miră aspectele asupra cărora se opreşte Bethell. În acelaşi timp, remarcăm că articolul lui Bethell se concentrează, pe de-o parte, asupra nuvelei lui Soljeniţîn, iar pe de altă parte, asupra unui text al lui Viktor Nekrasov, nişte impresii de călătorie din Italia. Doi disidenţi.

 

 

Articolul din The Economist (ediţia 9-15 august 2008) dedicat lui Soljeniţîn este departe de a fi un simplu necrolog. Porneşte de la afirmaţia, negru pe alb, că „Soljeniţîn a făcut tot ceea ce putea face un artist pentru a dărîma sistemul sovietic, o monstruozitate care a distrus milioane de vieţi“. Dar, în continuare, întrebarea care apare este următoarea: who today speaks truth to power? „Cine rosteşte astăzi adevărul în faţa puterii – nu doar în ţări autoritare sau parţial libere, precum Rusia şi China, ci şi în Vest?“. Urmaşii lui Soljeniţîn nu s-au ridicat la înălţimea sa, din diferite motive: în Rusia, spre exemplu, frica este în continuare cea care îi face pe intelectualii ruşi să tacă (se face referire la asasinarea, în 2006, a jurnalistei Anna Politkovskaia). Dar, concomitent, precum Soljeniţîn, există intelectuali care admiră în mod genuin felul în care Vladimir Putin aduce la viaţă o nouă Rusie, puternică şi amintind de gloria cea de odinioară.

Articolul aduce în discuţie, în chip sintetic, situaţia din trei sisteme: cel rusesc, cel chinez şi cel occidental, cu vagi trimiteri şi către alte complexe culturale (cum ar fi cel islamic). Diferenţa este rezumată de faimoasa frază a lui De Gaulle, cu privire la posibila arestare a lui Jean-Paul Sartre, în vremea evenimentelor din turbulentul an 1968: „Nu-l poţi aresta pe Voltaire.“ Astăzi, existenţa lipsită de griji a intelectualului (de cele mai multe ori, scriitor şi universitar) se datorează, în mare parte, statelor însele, care finanţează universităţi şi, implicit, le plătesc salariile celor care le sancţionează din răsputeri. E şi acesta un mod de a aplana o posibilă situaţie conflictuală: creează un paradox şi nu-ţi lăsa criticii să iasă din el! Cu totul alta era situaţia în Uniunea Sovietică a lui Soljeniţîn.

 

 

New York Times, pe 4 august 2008, prezintă o imagine echilibrată a personajului Soljeniţîn, într-un tablou cronologic al vieţii acestuia. „Uriaşul literar care i-a sfidat pe sovietici“, Soljeniţîn s-a remarcat şi printr-o apreciere exagerată a autoritarismului, printr-o critică acerbă îndreptată împotriva societăţii capitaliste de consum, exprimată însă în numele unor valori mai degrabă patriarhale şi non-moderne. Autorul nuvelei O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (descrisă de diplomatul american, specialist în probleme ruseşti, George Kennan, drept „cea mai mare şi mai puternică culpabilizare a unui regim politic care a fost vreodată exprimată în timpurile moderne“) a fost, poate, unul dintre cei care au contribuit, prin forţa scrisului, la căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, dar, în acelaşi timp, admiraţia tîrzie pentru Putin şi pentru modul în care acesta redă mîndria Rusiei dă seamă de faptul că lumea lui Soljeniţîn îşi are, şi ea, umbrele ei. Una peste alta, necrologul semnat de Michael T. Kaufman şi dedicat premiantului Nobel din anul 1970 este excelent pentru o trecere în revistă a vieţii şi operei lui Soljeniţîn.

 

 

Săptămînalele franceze par a dedica mai mult spaţiu personalităţii lui Soljeniţîn, „cel care a făcut Istorie“ (Le Nouvel Observateur, 7-13 august 2008). Grupajul de articole dedicate scriitorului rus, coordonat de Jean Daniel, pune la dispoziţia cititorilor un portret din care răzbate un sentiment netăinuit de admiraţie faţă de un scriitor cu care intelectualitatea franceză a întreţinut, necesarmente, o relaţie ambiguă. Citim în exclusivitate, în revista franceză, extrase dintr-o carte în curs de apariţie, semnată Daniel J. Mahoney şi dedicată personalităţii şi gîndirii soljeniţiene. Selecţia se concentrează asupra relaţiei scriitorului rus cu Rusia lui Putin: pe de-o parte, admiraţie datorată faptului că noul preşedinte rus (actual prim-ministru) redă ruşilor obişnuiţi încrederea în viitorul naţiunii lor şi se opune cleptocraţiei/oligarhiei, pe de altă parte însă, opoziţie faţă de ispita „normalizării” trecutului sovietic, privit de mulţi din anturajul lui Putin ca o continuare a tradiţiei naţionale ruse. În plus, se punctează poziţia lui Soljeniţîn faţă de atacul NATO asupra Serbiei: acesta a privit evenimentele din 1999 drept o „pervertire crudă a principiilor umanitare“. În acelaşi timp însă, a considerat intervenţia rusească în Cecenia, care a avut loc în acelaşi an, drept unica soluţie în faţa atacurilor rebelilor musulmani în Dagestan. Mahoney nu vede însă aceste luări de poziţie drept dovada unui naţionalism exacerbat, ca mulţi alţi comentatori şi analişti, el afirmînd că Soljeniţîn este adeptul principiului „autolimitării“. O privire mai atentă asupra acestui principiu/concept vom găsi probabil în volum, ediţia franceză fiind disponibilă în librării (în cele franceze, desigur...) începînd cu 20 august.

 

De asemenea, citim în acelaşi număr din Nouvel Observateur pasaje din analiza realizată în 1974 de Claude Roy, cu ocazia apariţiei Arhipelagului Gulag. O utopie „reinventată“ prin scris, sugerează Claude Roy. O distopie redată şi reinventată totodată, prin scris, aş spune eu. De recitit şi interviul acordat de Soljeniţîn în 1979.

 

 

L’Express merge în aceeaşi direcţie ca şi Nouvel Observateur, marcînd importanţa fundamentală a lui Soljeniţîn pentru literatura şi pentru istoria rusă. Articolul semnat Sylvaine Pasquier, „Mort d’un géant“ (Moartea unui uriaş), face referire la un alt faimos disident rus, şi el premiant Nobel (pentru Pace, însă), Saharov, care, încă de la începuturile carierei lui Soljeniţîn, observa derivele acestuia către un naţionalism exagerat, către izolaţionism şi către exaltarea formelor de viaţă patriarhale. De asemenea, este citat istoricul Moshe Lewin, care observa şi el ataşamentul intelectual al lui Soljeniţîn faţă de autoritarism. În plus, sînt amintite acuzele de antisemitism care au apărut odată cu publicarea opului Două secole împreună (două volume, în româneşte la Editura Univers, 2004) despre convieţuirea dintre ruşi şi evrei, din 1795 încoace.

Interviul cu Nikita Struve (de ceva mai mari dimensiuni, de această dată) punctează, la rîndul său, capacitatea enormă de muncă a lui Soljeniţîn şi energia teribilă degajată din scrierile sale.

 

Presa germană răsfoită (Die Welt, Die Zeit, taz) nu oferă perspective neapărat inedite în raport cu cele amintite deja din cotidienele şi revistele de limbă engleză, respectiv franceză. Jens Hartmann (Die Welt, 4 august 2008) semnalează, la rîndul lui, dimensiunea utopică a gîndirii soljeniţiene, făcînd referire la visul autoritar-patriarhal, amintind de o veche Rusie idealizată, cu marcate accente ortodoxiste. Concluzia (rostită însă încă dintru început): „Soljeniţîn nu a devenit niciodată o autoritate morală precum Andrei Saharov.“

Johannes Vorwinkel (Die Zeit, ediţia on-line, 5 august 2008) se avîntă să-l numească pe Soljeniţîn „întruchiparea destinului rusesc”. Prea mult spus totuşi, iar articolului i-ar mai prinde bine nişte nuanţări. David Hugendick, cu o zi înainte, amintise de primirea făcută lui Soljeniţîn în 1994, la întoarcerea în Rusia natală, cînd unii îl priveau ca fiind cel mai bun candidat la preşedinţie. Tendinţele patriarhal-autoritare sînt pomenite, dar cu mai puţină vînă.