Cred că nu ţi-am povestit niciodată cum am ajuns la tine. De
ce te-am ales tocmai pe tine dintre atîţia oameni despre care aş fi putut să
scriu* ca jurnalist? Uite cum a început. Am primit într-o zi coperta care se
pregăteşte pentru publicarea, în variantă electronică, a discursului tău de
recepţie de la Academie**.
Te ştiu de cîteva luni doar şi, cronologic, ne despart
şaizeci de ani, dar acesta e doar un detaliu care iese la iveală din acte. În
realitate, eşti cel puţin la fel de tînăr ca şi mine. Mai ţii minte cînd ţi-am
spus asta? Se întîmpla după prima întîlnire, cînd tu mi-ai luat la un moment
dat agenda să-mi notezi pe ea titlul discursului pe care urma să-l ţii la
sesiunea de comunicări pe tema „Ştiinţă şi spiritualitate“, şi ai zîmbit cînd
ai citit ce notasem pe foaie, în aşteptarea ta. Scrisesem „Poate nu mai vine.
Poate nu dăm lucrare astăzi. Scap“. Vezi cît de greu uităm de „traumele“
şcolii? Mi-ai spus că stai aproape de Institutul de Matematică, unde ne
întîlnisem, şi că, la plecare, ne putem opri la adresa ta, să îmi dai cîteva
cărţi. Mi-ai scris pe prima filă din Mathematics in Romania, „Mihaelei Iancu,
un gînd cordial de la Solomon Marcus. Bucureşti, 20 august 2009.“ Nu era o
dedicaţie furtunoasă. Era o folosire justă a cuvintelor, pe măsura momentului.
Nici mai mult, nici mai puţin. Peste cîteva luni, ai început să-mi spui
Michiduţă. Mihaele, ziceai tu, sînt prea multe şi e un nume destul de banal.
Pentru întîlnirea din 29 septembrie, ţi-ai amintit cum să
faci nodul la cravată, asta după ce, la precedenta, uitaseşi şi mi-ai spus-o
franc. Mi-ai spus că, dacă nu te gîndeşti, ştii. Altfel, e greu de explicat. E
aceeaşi situaţie pe care ai întîlni-o dacă ar trebui să-i descrii cuiva cum
mergi. Apoi, mi-ai vorbit despre ultimele sesiuni ştiinţifice la care fuseseşi
invitat: în Ungaria, la Curtea de Argeş, la Alba Iulia, Bacău şi în Spania. Te
pregăteai pentru o călătorie în Canada, aveau să urmeze Liège şi Bruxelles, pe
lîngă cele ce te aşteptau în ţară. Trăiai un an mai plin decît cel care trecuse
şi planul tău era să fii şi mai activ pe viitor. Energia ta era pentru mine
molipsitoare. Plecam de fiecare dată cu gîndul că trebuie să fac mai mult, că
dacă tu poţi să furi timpul, trebuie să pot şi eu.
Cînd te-am întrebat de ce anume îţi e cel mai mult dor, eram
pe Bulevardul Dacia. Purtai o şapcă albastră, pe care scria Smith College, iar
în picioare aveai sandale maronii. Te-ai oprit, aşa cum învăţasem să fac şi eu,
după trei-patru paşi, urmîndu-te. Te-ai uitat la mine, prin lentilele care îţi
făceau ochii mult mai mici decît îi ai de fapt, şi mi-ai zis: „De bucuriile din
copilărie“. Apoi, mi-ai spus povestea primei perechi de pantaloni lungi, rămaşi
de la fratele tău mai mare, Rubin. Erau uzaţi, fără dungă. Copiii s-au strîns
roată în jur, cînd aveai 12 ani, şi-au îndreptat spre tine arătătoarele lor
mici şi veninoase şi au început să strige în cor, din cauza pantalonilor:
„Fie-ra-rul!“. Ai simţit că ai pierdut ceva irecuperabil. Să treci de la
pantalonii scurţi la cei lungi nu era o simplă schimbare de haine. Era golul, o
trezire dintr-un vis despre care ştiai că a fost frumos, cu totul diferit de
realitate şi pe care nu-l vei mai putea recupera vreodată. Începea agonia
copilăriei. Timpul se spărgea în trei. Nu mai era un prezent continuu, apăreau
trecutul şi viitorul. Tu nu l-ai uitat însă pe copilul acela şi l-ai lăsat
să-ţi arate ochii pisicilor de pe străzi. Altă dată, mi-ai vorbit de umorul
ţăranilor din Piaţa Matache, care vindeau „cireşe fără locatari“ şi despre
fulgii de zăpadă din locurile neatinse.
Într-o seară, mi-ai spus că auzi des, în jurul tău, oameni
care anunţă că le-a dispărut pofta de viaţă. Eram în Piaţa Romană cînd mi-ai
mărturisit că ţie, nici cînd ai fost pe patul din spital, nu ţi s-a întîmplat
asta. Ai spus că singura deosebire dintre tine, cel de acum cincizeci de ani,
şi cel de astăzi e că azi mai ai nevoie şi de un pumn de medicamente. Asfaltul
era găurit şi gropile îl făceau inegal. Aproape că ne împiedicam la tot pasul,
dar nu puteam privi în jos. Eu trebuia să îţi văd faţa cînd îmi răspundeai, tu
trebuia să te uiţi la mine ca să mă convingi că asta crezi cu adevărat.
Te-am văzut apoi, în lunile care au urmat, în săli mai mari
sau mai mici, lansări de carte, la comunicări ştiinţifice, la întîlniri cu
elevi şi profesori sau cu academicieni. Rosteai totul tare, cu o dicţie de
invidiat şi pauze între idei. Nu citeai, vorbeai liber. Aproape după fiecare
discurs, întrebai în glumă pe cei apropiaţi „Ce notă îmi dai?“. Îmi povesteai
despre o matematică între vizibil şi inteligibil, mă întrebai dacă mi se pare că
rîsul, plînsul şi zîmbetul sînt puse corect în aceeaşi categorie de emoţii,
aflam de la tine cum o metaforă putea să stea în laboratorul de creaţie chiar
sute de ani, pînă un alt om de ştiinţă reuşea să facă din ea un concept.
Era important să îţi văd casa, să înţeleg cu ce o umpli, cum
trăieşti în ea. Şi mi-am dat seama, cînd am văzut-o, de ce îmi spuneai că, la
tine, nimic nu se pierde, totul se rătăceşte. Casa ta e construită din cărţi,
reviste şi hîrtii, de-a valma, care îngroapă celelalte lucruri dintr-o
gospodărie, de care te foloseşti doar ca să te ţină în putere. Am fost acolo,
pe 12 decembrie 2009, în camera ta de lucru, cînd ţi-a venit o nouă idee, în
vreme ce îmi povesteai de ce spectacolul poate fi privit ca o paradigmă
universală. „Sintaxa ne atrage prin jocul combinării cuvintelor şi
simbolurilor“, spuneai. „Această plăcere însă se face de multe ori în dauna
nevoii noastre de semnificaţie. Asta e mai greu, cere un efort de altă natură.
Ce uşor adăugăm la o adunare de cinci numere un «+» şi apoi «...»; dar ce greu
a fost să învăţăm cum putem da un sens unui astfel de joc.“ Şi mi-ai spus că
atracţia pentru adunarea unui număr infinit de termeni a existat din
Antichitate, dar că abia în secolul al XIX-lea s-a înţeles ce semnifică ea de
fapt. Ai mai spus, tot atunci, „M-am ambalat, nu mai sînt în lumea reală.“
Îmi amintesc cum ne-am oprit la un moment dat pe marginea
trotuarului. Pe lîngă noi a trecut, în sens opus, un tînăr care s-a uitat lung
la tine, cu gura întredeschisă. S-a oprit pe loc. Tu nu l-ai observat iniţial.
A înaintat cîţiva paşi. S-a oprit din nou, şi-a luat fesul din cap şi a început
să-l frămînte în mîini, cu ochii la tine. Era limpede că-şi face curaj să-ţi
vorbească. S-a apropiat timid, i-ai strîns mîna şi s-a relaxat cînd a văzut că
îi zîmbeşti şi că te măguleşte interesul lui pentru cărţile tale. Îţi
aminteşti? Te-a întrebat unde mai poate găsi Paradigme universale. Din păcate,
nu mai sînt în librării, dar l-ai sfătuit să caute Jocul ca libertate la
Eminescu. Ţi-a mulţumit şi a plecat bucuros. Două zile mai tîrziu, cînd un elev
de clasa a XI-a te-a întrebat dacă eşti fericit, i-ai spus „Da. Vă spun fără
nici o ezitare. Da. Secretul e foarte simplu. Să simţi că alţii au nevoie de
tine. Nu văd ce-ţi poţi dori mai mult“.
Nu mi-a fost niciodată teamă să te întreb ceva. Pentru că tu
nu poţi trăi fără întrebări. Ale tale şi ale altora. Recunoşti? Şi pentru că
ştii că cei mai mulţi dintre noi suferă de paralizie. Ştii bine că asta ne-a
învăţat şcoala. Că întrebarea e o sursă de indisciplină. Mai ştiu că şi
părinţii ne-au învăţat, în parte, asta. Cînd ne-au repetat că Moş Crăciun nu
vine la noi decît dacă sîntem cuminţi. Dar ce înseamnă să fii cuminte? Să nu îi
contrazicem, să îi ascultăm mereu, să nu ne îndoim? Nu se ştie prea limpede. Mi-ai
răspuns cu aceeaşi bucurie cînd te-am întrebat care e legătura dintre metaforă
şi ştiinţă, dar şi cînd te-am rugat să-mi spui pe ce parte a patului dormi. Ce
jurnalist nu şi-ar dori asta?
Ai împlinit 85 de ani. E doar un număr. N-o să zăboveşti
prea mult asupra lui. Greşesc? Grija ta e să-ţi păstrezi puterea de lucru. Şi
n-o să te sabotezi singur, sînt convinsă de asta. O să ai grijă să mănînci
sănătos, o să-ţi faci exerciţiile de gimnastică, o să încerci să mergi cam 2 km
zilnic, pe jos – dacă nu ai să poţi ieşi, ai să faci cîteva ture pe balconul
tău lung, de aproape 20 de metri – o să întrerupi lucrul cînd te vei simţi
obosit. Şi ai s-o iei iar de la capăt. N-o să stai cu ochii pe ceas. Nici eu nu
stau în zilele în care ne întîlnim.
–––––––––––
* Textul la care fac referire şi care a rezultat în urma
întîlnirilor cu Solomon Marcus este inclus în ediţia din martie a revistei
Esquire.
**Discursul va fi
publicat, în curînd, de LiterNet.ro.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters