OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

 

Consecinţele se vor simţi tocmai în zonele nevralgice acum, în prag de criză, dacă se vor traduce printr-o diminuare majoră a investiţiilor. De parcă nu era suficient răul potenţial reprezentat de „cumetria de criză“ sau ceea ce PSD şi PD-L au intitulat, preţios, „Parteneriatul pentru România“. Scurtă istorie. Undeva, între 2000 şi 2004, în plin monopol PSD asupra puterii politice, a mediei publice şi a resurselor economice, Ion Iliescu lansa moralizator-mustrător formula „capitalism de cumetrie“ pentru a descrie afacerile oneroase ale vlăstarelor sale social-democrate. Din discurs lipsea însă blamul obligatoriu asupra multor altor nemernicii ale guvernării Năstase. Erau ani grei, cu critici ai Executivului ridicaţi de pe stradă, cu adversari politici a căror soartă se decidea în conclavuri PSD de tip mafiot şi cu o densă şi sulfuroasă corupţie, infiltrată în toate zonele administrative. În acea perioadă, democraţii lui Traian Băsescu, ce trecuseră de la o stîngă reformatoare spre curentul popular european, şi-au impus prin statut să nu colaboreze cu PSD, considerat, pe drept, patronul politic al sistemului corupt. Timpul a trecut, iar frontul dreptei – sau, mai exact, ceea ce antipesediştii au votat, chiar ţinîndu-se de nas – s-a frînt undeva pe aliniamentul care uneşte Piaţa Victoriei de Palatul Cotroceni. Nu era prima dată. La stînga, etern nereformată, dar descentralizată, treptat, pe model feudal, înţelepciunea „Tătucului“ Iliescu s-a depreciat, iar foamea de alocaţii bugetare de la centru a crescut dramatic. Ignorîndu-i avertismentele, foştii juni PSD, deveniţi acum bărbaţi în toată regula, cu pretenţii senioriale pe măsură, au decis că patru ani de opoziţie sînt prea mulţi, iar pericolul ca sponsorii din teritoriu să se retragă, prea mare. Mai mare, oricum, în opinia lor, decît riscul neutralizării politice a PSD şi al decăderii lui la rangul de vasal al lui Traian Băsescu.

 

2009 sau anul în care molima recesiunii va contamina capitalismul românesc puber va fi şi cel al intrării într-un binom al puterii PD-L-PSD, în care zonele de influenţă se vor împărţi în stil mafiot. Totul, sub pretextul limitării efectelor crizei. Coabitarea lor vremelnică se proclamă a fi una a stabilităţii economice şi a protecţiei celor vulnerabili în faţa pîrjolului economic ce va să vină. În fapt, este cîrdăşia formalizată între o formă autohtonă de gauche caviar şi populismul cu tentaţii autoritariste. Babelul doctrinelor şi Sodoma intereselor economice transpartinice. De pe strapontinele rezervate acum opoziţiei, într-un Parlament sufocat de noua majoritate, liberalul Puiu Haşotti vorbeşte despre „cel mai imoral Guvern din istoria României“. În viziunea sa, concubinajul între PSD şi PNL a fost onorabil în comparaţie cu mariajul oficial între PSD şi PD-L. Simplu exerciţiu retoric, suferind din punct de vedere gramatical şi logic. Morala şi onoarea nu se livrează porţionat şi nu politicienii – deficitari cronic la aceste capitole – sînt îndreptăţiţi să ţină prelegeri.

 

 

În fond, ce s-a întîmplat se înscrie în logica pertractărilor politice, din care PNL s-a autoexclus prin intransigenţă şi inflexibilitate, şi nu dintr-un impuls etic, iar UDMR a fost exclusă din considerente tactice. Liberalii păreau uşor deconcertaţi, şi doar absurdul şi ridicolul situaţiei create în jurul postului de prim-ministru a reuşit să-i remonteze. În ce o priveşte, Uniunea e vexată. Sacrificată de PD-L şi îndepărtată, după 12 ani, de la bucatele puterii, UDMR anunţă o radicalizare de rău augur a discursului. Opţiunea democrat-liberalilor pentru foştii şi, probabil, viitorii duşmani este justificată strategic. Atîta vreme cît vor sta alături, PSD va funcţiona ca paravan politic în faţa sindicalismului ce va căpăta, în vremuri de criză, accente virulente. Principiile aşa-numitului parteneriat trădează intenţia glisării mult spre stînga a viitorului program de guvernare şi prevestesc cheltuieli publice demolatoare pentru vistieria statului. În pofida evidenţelor, soluţia amorală „PD-L-PSD plus Antenele lui Felix“ este cauţionată de publiciştii „Curţii“ ca unica formulă posibilă. Cel care s-ar fi aruncat de pe bloc numai la gîndul unei astfel de construcţii a propus votanţilor dreptei un analgezic, o formă perversă de dez-eticizare a evaluării acţiunii politice, intrată deja în epoca pragmatismului. Aceasta, după ce plasase – cum altfel? – eşecul refacerii dreptei în curtea demonilor de serviciu Patriciu şi Tăriceanu. Tot cei doi sînt probabil vinovaţi de abandonul unui Stolojan, sortit, iată, să se accidenteze încă de la vestiar.

 

Alţii vor să convingă naţiunea că graniţele ideologice nu mai au relevanţă şi că o coaliţie dreapta-stînga, garnisită cu competenţe din ambele tabere şi gardată de o majoritate golemică, de peste 70%, conferă eficienţă actului guvernamental şi stabilitate politică ţării. Ce importanţă are că preţul este o opoziţie anemică, iar o astfel de majoritate este pernicioasă pentru democraţie? Dacă proiectul Băsescu trebuie salvat, nici un efort nu e prea mare şi nici un sacrificiu prea mic, strigă cineva de pe acoperişul blocului. Nimeni nu ştie cum arată, de fapt, acest proiect. Dacă era unul bun, s-a ratat. Teama de a nu suporta – singur sau împreună cu partidul legat ombilical de el – decontul electoral al crizei l-a făcut pe Traian Băsescu să-i distribuie povara guvernării şi PSD-ului. Dacă proiectul ascunde însă un nou edificiu constituţional, cu preşedintele tronînd în vîrful piramidei lanţului trofic, atunci scenariul rămîne deschis. În această fază, odată cu acest Front al Securizării (afacerilor) Noastre se ivesc zorii oligarhiei imune şi fără de culoare.