OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aşa cum amintea criticul Mircea Martin, cărţile sale constituie „un veritabil epos ideologic, prin care cultura română îşi vede acoperite numeroase lacune“, titlurile care compun opera sa „dau seama despre o activitate a cărei anvergură echivalează cu aceea pretinsă în mod obişnuit unui întreg Institut de cercetări“. Elev al lui Călinescu, fără a fi contribuit la construirea şi proliferarea lipsite de spirit critic ale mitului călinescian, Adrian Marino este şi cel care a introdus în domeniul studiilor literare o serie importantă de principii de lucru. Printre cele mai însemnate, aş aminti cristalizarea conceptului de „biografie a ideii de literatură“ în spaţiul studiilor literare româneşti. Într-un spaţiu cultural care a avut de multe ori falsa conştiinţă a noutăţii şi inovării şi într-un domeniu care funcţionează de multe ori prin reducţie, Marino a arătat istoricitatea fiecărei teorii literare şi failibilitatea construcţiilor de tip istoriografic.

 

În persoana şi opera lui Marino erau cuprinse adevărate proiecte de modernizare a culturii române. Vocaţia sa enciclopedică, efortul pentru raţionalizarea limbajului şi a discursului public, apetenţa pentru un viguros sistem teoretic în studiile literare şi culturale, atitudinea demitizantă şi ironia constantă, ambiţia operelor monumentale de anvergură internaţională fac din modelul său intelectual un adevărat antidot pentru problema formelor fără fond. Am citit recent unul dintre articolele publicate de Marino la începutul carierei sale. „Destinul criticului tînăr“, articol cu valoare programatică, scris de Marino atunci cînd avea numai 24 de ani, care arată maturitatea timpurie a celui ce avea să devină autorul unei opere de mare anvergură. Destinat respingerii prejudecăţii despre „presupusa sterilitate interioară“ proprie personalităţii criticilor, articolul lui Marino, publicat în Revista Fundaţiilor Regale, arată proiectul coerent şi complex al unei opere ce urmează a fi concepută. Destul de rar vom mai întîlni o viziune a propriului demers mai complexă şi critică decît cea a debutantului Adrian Marino: „Nu este vorba de neliniştea psihologică a adolescenţei, ci de jocul de forţe opuse prezente în fiecare creator, de la liricul suav la pamfletarul cel mai truculent. Fiecare tip, artistic individualizat, îşi are întrebările sale ultime, discrete procese ideologice, nu mai puţin însă de agitată şi insistentă desfăşurare, şi adevăratul critic, fie şi tînăr, nu se poate sustrage acestor fundamentale condiţii genetice. Nu numai că fiinţa sa intelectuală nu se va desfăşura pe linii pure de evoluţie, dar simţul său de control, precum şi înnăscuta sa pasiune de analiză vor adînci într-o măsură şi mai vie toate aceste dileme premergătoare şi coexistente creaţiei. Prin mulţimea, complexitatea şi contrarietatea tendinţelor sale structurale (universalitate şi fatală închidere în cadrele unei culturi mici, cunoaştere şi creaţie, entuziasm şi spirit critic, «fetişism» şi emancipare, negaţie şi afirmare), criticul tînăr ne pare a depăşi în acuitate, exceptînd pe filozof, problematica oricărui creator în faza începuturilor. Să nu vedem deci înţelegerea destinului său drept o ascunsă dialectică de forţe spirituale opuse, existenţa sa prefigu-rîndu-se oarecum dramatic.“

 

Articolul este important şi pentru că schiţează, în miniatură, dimensiunile ulterioare ale operei sale: voinţa enciclopedică, dimensiunea comparatistă, puternica structură teoretică, ironia, demitizarea şi europenismul, pentru a numi numai cîteva. „Modelul Marino“, aşa cum l-a numit Gheorghe Crăciun, este necesar pentru regîndirea relaţiei dintre politică şi cultură şi pentru o legitimare de mult restantă a gîndirii autohtone. Operele sale ar trebui să se regăsească între lecturile obligatorii ale oricărui intelectual român care se pretinde implicat în dezbaterea culturală şi socială. Poate că ar trebui să încercăm soluţia lui Marino. Scrierea pe bloguri, talk-show-urile şi analizele politice TV nu mai pot substitui lipsa operelor complete.