OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Cluj – Ubucuresti dupa I.L. Caragiale si A. Jarry. Regia: Mona Chirila. Distributia: Ovidiu Crisan, Adrian Cucu, Alin Teglas, Romulus Chiciuc, Cristian Regman, Catalin Codreanu, Filip Odangiu, Rares Stoica.

Nu numai in literatura, ci si in teatru calamburul e la mare pret. La fel, si intertextualismul. Nu e de mirare ca regizorului nu-i mai ajunge textul dramatic si umbla la scenarii proprii, iar in cazul de fata o face chiar inspirat. Mona Chirila e unul dintre regizorii caruia de mult nu-i mai ajunge plapuma dramaturgica, fie ea si aceea caragialesca. Asadar Conu’ Leonida fata cu reactiunea cu scene din Ubu rege e un bun prilej pentru jocuri de cuvinte (Ubucuresti) si jocuri de scena, aduse din condeiul sau regizoral la Teatrul National Cluj.
Imaginati-va o natiune somnolenta, ca doar o alta n-ar fi avut nevoie de indemnul patriotic cu iz moralizator „Natiune, fii desteapta!“. O natie ai carei eterni reprezentanti de mijloc sint Conu’ Leonida si consoarta sa Efimita. În timp ce dorm cu neostoita pofta si traiesc somnambulic in antracte, istoria se insinueaza in vietile lor, intii discret, la limita visului, apoi tot mai prezent, un cosmar care sfirseste prin a le cuceri ograda casei si vietile. O istorie deloc binevoitoare, personificata de Domnul si Doamna Ubu, deh, ironia destinului national, scapat recent de vizita prelungita a unui asemenea cuplu diabolic. Domnul si Domna Ubu, doi uzurpatori pe masura somnolentei noastre genetice, transforma farsa „revulutiei de mucava“ in drama disimulata de visul suprarealist al istoriei. Asistentii lor diabolici (Trei tepelusi) condenseaza evenimentele si grabesc dizolvarea vietilor individuale in destinul nostru colectiv descris de ism-ele istoriei (anarhism, stalinism, comunism).
Mona Chirila propune cu acest spectacol o interpretare originala pentru universul caragialesc, fara sa-l tradeze, intarindu-l in ceea ce are el mai reprezentativ: tare de caracter national, stil de viata romanesc. Detul de tarie si sarmalutele asezoneaza mirarea continua cu care Leonida si Efimita privesc spre cer, de unde Istoria le face semne. Nu e de mirare confuzia lor: de la Dumnezeu (pentru conformitate Tatucul sau Ubu) sint lasate toate, bune si rele, iar cind Domnul si Doamna Ubu pogoara in ograda lor se fac mesagerii unui destin dictat de sus, caruia n-ar avea nici un sens sa i te impotrivesti.
Ubucuresti e un spectacol despre ziua de azi, despre actualitatea lui Caragiale si despre puterea regizorului asupra textului, mai ales cind este urmat in intentii de actori, care reusesc aici o suculenta tipologie in cheie autohtona: grotesc imperecheat cu savoare. Echipa mixta de actori-studenti cu care Mona Chirila lucreaza la National articuleaza un limbaj scenic incercat si in Mantaua, remarcabil prin coerenta aici, cu tipologii clar definite. Conu Leonida (Ovidiu Crisan) si Efimita (Adrian Cucu in travesti) ramin personaje de sorginte caragialesca, carora regia le acordeaza turatia cu cea a lumii onirice. Mona Chirila renunta la ritmul isteric care i-a consacrat in favoarea unei lentori maladive, cu corespondent in natura suprarealista a personajelor din Ubu. Suflul tragic este continut si nu jucat, se naste din mesajul nonverbal. Printr-o exceptionala mobilitate si miscare scenica, mai concludenta si mai frisonanta decit limbajul articulat, cei Trei tepelusi (terminatiile Doamnei si Domnului Ubu) si Descreierisitul (victima care consimte prin pasivitate) dau tusa finala din tabloul demonizarii lumii romanesti.
La nivelul imaginii, scenografia Eugeniei Tarasescu-Jianu are simplitate si eficienta. Experienta din teatrul de papusi isi face simtita prezenta: cele doua planuri de joc (sus, jos) impart lumile si teritoriile personajelor. Recuzita devine obiect animat (scari, valize, ghiozdane), iar elementele de costum justifica fiecare personaj in parte. Citatele din artele vizuale (imaginea coboririi de pe cruce dupa model baroc sau masinaria-aparat de fotografiat de inspiratie dadaista) dezvaluie un regizor atent la fiecare amanunt, caruia i-a facut placere sa orchestreze jocul ducerii pina la ultime consecinte a viziunii caragialiene asupra lumii romanesti.
Un spectacol pentru care, poate, a meritat sa asteptam anul Caragiale.