OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Cum s-a ajuns aici? Cum e posibil ca, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, Ceauşescu să fie perceput de majoritatea concetăţenilor noştri ca un conducător bun, iar ideologia comunistă să aibă, încă, o capacitate de atracţie considerabilă? Probabil că falia din ce în ce mai amplă dintre discursurile publice şi realitatea cotidiană ne poate oferi un răspuns, unul insuficient însă. Probabil că şi lipsa de calitate a majorităţii politicienilor contemporani, de la putere sau din opoziţie, este un factor agravant.

 

Există, însă, şi o altă explicaţie pentru actuala stare de lucruri şi ea ar trebui căutată în confuzia sistematic întreţinută între stînga şi dreapta. Nici unul dintre cele două partide desprinse din trunchiul comun FSN nu reprezintă ideologia pe care o proclamă: PSD nu este un partid de stînga (cel puţin nu a dovedit, pînă acum, că ar avea o ideologie limpede), iar PDL nu este, nu a fost nici o clipă, un partid de dreapta. Cu oameni care au trecut, fără probleme, dintr-o parte în alta, în funcţie de interese personale imediate, susţinute financiar de o clientelă transpartinică, cele două partide-surori au reuşit, în ultimele două decenii, să compromită cîteva elemente-cheie ale oricărui stat de drept, cum ar fi Parlamentul, pluripartidismul, separaţia puterilor în stat etc. Începută de Ion Iliescu, operaţiunea a fost desăvîrşită de Traian Băsescu, indiscutabil campion al cameleonismului politic. Cei care nu au probleme de memorie îşi amintesc, probabi, că, la începutul anilor ’90, Silviu Brucan şi N.S. Dumitru – doi dintre ideologii marcanţi ai FSN – recomandau spargerea FSN în două partide care să-şi asume identităţi ideologice opuse, cu scopul clar de a perpetua monopolul politic al celor ce preluaseră puterea politică după fuga lui Ceauşescu. Programul enunţat atunci s-a realizat pas cu pas, mizînd pe memoria scurtă a populaţiei şi, după 2005, pe apetenţa pentru servitute voluntară a cîtorva dintre intelectualii sensibili la onoruri şi funcţii publice. Ce fel de dreaptă reprezintă PDL, care e doctrina acestui partid şi care sînt măsurile de dreapta luate de cele 4-5 guverne prezidate de Emil Boc? Care este ideologia PSD şi care sînt elementele în baza cărora partidul poate fi calificat drept un partid de stînga? Corupţia endemică, îmbogăţirea rapidă şi nejustificată a principalilor lideri ai celor două partide, în perioada în care s-au aflat la guvernare, legăturile „primejdioase“ cu lumea interlopă şi clientela politică identică, pentru a nu mai vorbi de faptul că politicieni marcanţi ai fostului FSN au „valsat“ cînd la „stînga“ (PSD), cînd la „dreapta“ (PDL), într-un „sonor, ameţitor balans“ sînt factori care au amplificat confuzia şi au determinat o bună parte a populaţiei să-şi piardă încrederea în capacitatea mecanismelor democratice de a asigura condiţiile necesare unui trai decent. De cîte ori aţi auzit expresia „toţi o apă şi-un pămînt“ referitoare la reprezentanţii clasei politice? Nedreaptă şi incorectă expresie, pentru că există, totuşi, şi oameni politici responsabili, dar scopul general nu este de a-i promova pe aceştia, ci, dimpotrivă, de a dilua conceptele de responsabilitate şi vinovăţie prin generalizare absolută. Am auzit, nu cu mult timp în urmă, un distins membru al PDL care, la întrebarea unui reporter TV „Cine este de vină pentru că nu s-au luat măsurile necesare combaterii efectelor crizei economice?“, a răspuns senin „Toţi sîntem responsabili, toate partidele politice!“. Cînd toţi sîntem de vină, nimeni nu are, de fapt, nici o vină. E cel mai comod răspuns, cel care îi absolvă pe actualii guvernanţi de orice responsabilitate politică.