Am auzit de nenumărate ori spunîndu-se
despre Ceauşescu, chiar şi în ultimii ani ai regimului
comunist, că el, săracul, ar fi fost un om bun, dacă n-ar fi fost
Ea (sinistra!) la mijloc, că el avea cele mai bune intenţii, dar ba
Ea, ba Partidul, ba Securitatea l-a împiedicat să fie
conducătorul providenţial cum se anunţa încă din 1965, de
la preluarea mandatului, sau, şi mai pregnant, din 1968, cînd
a fost singurul lider al unei ţări comuniste care a refuzat să-şi
trimită trupele în Cehoslovacia. Valul de simpatie populară
pe care l-a declanşat refuzul lui Ceauşescu de a participa la
invadarea Cehoslovaciei explică, de altfel, adeziunea multor
intelectuali la Partidul Comunist şi la politica secretarului său
general şi oferă, în acelaşi timp, o posibilă cheie de
lectură pentru ceea ce a însemnat, pentru intelectualitatea
românească, „rezistenţa prin cultură“.
Chiar dacă vremurile şi oamenii s-au
schimbat, unele reflexe condiţionate, precum şi unele atitudini –
pe care le credeam a fi efectele regimului totalitar – se regăsesc
acum, în condiţii de deplină libertate a gîndirii şi a
cuvîntului, în multe dintre luările de poziţie ale
intelectualilor „arondaţi“ Palatului Cotroceni. Nu e prima oară,
în ultimii doi ani, cînd aceştia se străduiesc, cu
asupra de măsură, să explice, să scuze şi să justifice ceea ce
e de sancţionat în comportamentul actualului preşedinte al
ţării. Dar modul în care unii dintre ei au înţeles să
reacţioneze după trocul PDL-PRM, în urma căruia Vadim Tudor
a fost ajutat să rămînă vicepreşedinte al Senatului,
configurează un registru stilistic ce merge de la encomionul
deşănţat la adresa liderului salvator la filipica patetică
împotriva tuturor mişeilor care, prin acţiunile lor
necugetate, întinează imaginea Şefului (care pluteşte, în
viziunea unor comentatori, ca Duhul Sfînt pe deasupra apelor
tulburi ale politicii autohtone).
Exemple? Presa cotidiană de săptămîna
trecută a oferit nenumărate. Primul a fost Cătălin Avramescu –
chapeau! pentru decizia de a-şi respecta principiile, renunţînd
la candidatură –, care, din păcate, pare să fi descoperit abia
acum America. „Sînt şi în PDL oligarhi!“ constată,
străfulgerat şi dezamăgit, consilierul prezidenţial, în
pragul unei experienţe revelatoare de natură cvasimistică.
După ce s-au străduit, în
campania electorală pentru alegerile locale, să pună în
evidenţă legătura foarte strînsă dintre PDL şi preşedinte,
condeierii de serviciu ai Cotrocenilor fac acum eforturi
considerabile de a disocia (nu de tot, însă) cele două
entităţi. Într-unul dintre cele mai deşănţate articole
omagiale scrise vreodată (şi includ în această categorie şi
omagiile păunesciene la adresa fostului „geniu al Carpaţilor“),
Traian Ungureanu – campion indiscutabil al cultului personalităţii
prezidenţiale – vorbeşte despre „apariţia“ şi „învierea
copleşitoare“ a celui pe care nu se sfieşte să-l numească un
„fenomen“, ba, mai mult decît atît, plusînd
aberant, „unica şansă de modernizare a României“. Un
lider maximus în secolul al XXI-lea, şi încă unicul, pe
deasupra, capabil să salveze o naţie – nu vi se pare mai curînd
o viziune premodernă?
Dar să nu căutăm vreo urmă de logică în
textele viscerale semnate de Traian Ungureanu, e de negăsit. O
logică „de fier“, aş spune, dacă ipocrizia raţionamentului nu
ar sări în ochi, se poate găsi într-un editorial al
Rodicăi Culcer din Evenimentul zilei: sancţionînd exemplele
de ipocrizie care abundă în viaţa politică românească,
autoarea consideră înţelegerea PDL cu PRM un „troc politic
uzual“, făcîndu-se că nu observă că, în acest caz,
mai scandalos decît „trocul“ însuşi, este divorţul
dintre declaraţiile politice ale PDL (vehement anticomuniste, dar şi
împotriva „sistemului ticăloşit“) şi faptele partidului
prezidenţial, care au avut drept consecinţă revitalizarea
nesperată a unui personaj emblematic şi pentru comunism, şi pentru
sistemul ticăloşit.
Loviţi brusc de amnezie, unii dintre
comentatori se leagănă în dulcea iluzie a neimplicării
şefului statului în deciziile partidului apărut peste noapte
pentru a-i satisface ambiţiile politice. Ei aşteaptă de la
preşedinte „un gest ferm şi neechi-voc“ de delimitare de
înţelegerea sus-amintită, arătîndu-se dispuşi să
creadă în jurămintele sale ipocrite, fideli, în jungla
politică, îndemnului religios „crede şi nu cerceta“. Şi
chiar dacă i-am spune orbire sau naivitate, parcă tot greu de
înţeles mi se pare o asemenea atitudine din partea unor oameni
care şi-au făcut din scris o profesiune de credinţă. Pînă
şi Titania, regina zînelor, s-a dezmeticit în cele din
urmă şi a înţeles că, îndrăgostindu-se de capul de
măgar pus de Puck pe umerii lui Bottom, fusese victima unei farse.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters