OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sorana Coroama a plecat, se pare ca alungata, incredibil, de-o viroza. E cazul sa ne adunam in noi insine si sa facem putina ordine.
Sorana (au ramas azi foarte putini care sa depuna marturie) e un soi absolut unic de emblema a celei mai ciudate – mai fertile si, simultan, mai schizoide – epoci din secolul de gratie al teatrului romanesc. Provenea dintr-o succesiune lunga de generatii aristocratic-intelectuale ale auritului Iasi, cu mama, Mansi Barberis, ilustra compozitoare, si cu tata boier de vita.

Sorana a fost (ce stupid e trecutul! e mult mai cuviincios este) o fiinta independenta, chiar in vremurile in care independenta femeii parea un soi de maladie de care e bine sa te feresti. S-a casatorit mai intii, elegant, in mediul din care provenea, iar mai apoi, din romantism vulcanic, cu poetul-medic Dominic Stanca, a carui memorie a slujit-o cu infinita dedicatie.
Sorana a fost prima femeie care a spart cu bravura ponciful ca regia de teatru e o meserie de barbati, ducind visul iubitei sale profesoare, Marietta Sadova, pina la capat si chiar dincolo de capat (si in regie, si in profesorat). Sorana, dragii mei, a condus propria ei masina pina dupa saptezeci de ani, a calarit vremurile confuze si a refuzat sa se lase vreodata infrinta de ele, a fost – hélas! – rapitor de frumoasa, enervant de energica, coplesitor de citita si – ce sa-i faci? – incomod de talentata.

Peste toate, Sorana a fost un coagulant rar, neromaneste de disciplinat, de puteri creatoare, de echipe, de idei.
Sorana e, probabil, cea mai solida, dar si cea mai fragila punte intre lumea de dinainte de comunism si cea din timpul comunismului. Ii datorez, personal, aproape zece ani de cercetari si – neindoielnic – imboldul de a gindi si regindi ciclurile teatralizarii si reteatralizarii. Fiindca, daca n-ar fi fost accidentul de a o vizita cu scopul unui tirziu interviu, in 1998, niciodata n-as fi aflat ca a existat cindva Raportul Cenaclului tinerilor regizori. Cind cartea mea a aparut, dupa mai bine de cinci ani de cind o tot astepta, Sorana a mobilizat toata suflarea vie a cenaclistilor din 1956-57 si a impartit-o tuturor, cu o bucurie de copil: chiar si acelora care de decenii nu-i mai erau prieteni. I-a adunat, a vorbit despre ei, i-a pus in lumina.

Numai ca, azi, mai nimeni nu-si mai aminteste ca Sorana n-a fost numai un teoretician al miscarii, ci si un practician stralucitor, care a montat pentru prima data Vrajitoarele din Salem, care l-a intors pe Pirandello pe scena romaneasca, care adora comedia clasica goldoniana, care a condus institutii teatrale. E unul dintre primii regizori care au montat spectacol in aer liber (cu Apus de soare pe ruinele cetatii Sucevei), a fost scenarist de film (cu Afacerea Protar, dupa Mihail Sebastian), a avut curajul de a desteleni tehnicile de televiziune (cu ciclul Musatinilor in serial), a scris piese, a editat carti. S-a batut constant pentru teatru, a suferit pentru el, s-a bucurat de el si i-a bucurat pe ceilalti, public si actori, la Bucuresti, la Iasi, la Cluj, oriunde.
Si, ca un aristocrat adevarat, care isi lasa blazonul mostenire dupa o temeinica chibzuinta, si-a cedat biblioteca si manuscrisele Universitatii din Cluj, pentru ca memoria Cercului literar de la Sibiu, dar si a teatrului nascut din respirarea sa, sa nu fie sortite cenusii. Cum n-avea niciodata astimpar, ne-a lasat ceva treaba de facut, nu-i asa?