OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pe 6 ianuarie, cu citeva luni inainte de a implini 28 de ani, scriitorul Sorin Stoica a incetat din viata. Sorin Stoica s-a nascut la 27 iulie 1978, in Banesti, Prahova; era absolvent al Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii a Universitatii din Bucuresti (2000), cu un masterat in Comunicare (FJSC) si masterand in Antropologie, anul II (SNSPA), preparator asociat la catedra de Antropologie Culturala a facultatii al carui student fusese si cercetator la Muzeul Taranului Roman. A colaborat cu proza si reportaj la Vatra, Dilema Veche, Deci, Formula As, Ultimul Atu, Cultura, si la ziarul Partener din Cimpina; era semnatarul rubricii „Liberul arbitru“ din Suplimentul de cultura. A publicat trei carti de fictiune – Povestiri cu injuraturi (Paralela 45, 2000), Dincolo de frontiere, (Paralela 45, 2002); O limba comuna (Polirom, 2005) –, doua volume de proza in colaborare cu „grupul de la Muzeul Taranului“ (Calin Torsan, Ciprian Voicila, Cosmin Manolache) – Povestiri mici si mijlocii (Curtea Veche, 2004), Cartea cu euri (Curtea Veche, 2005) – si a coordonat impreuna cu Zóltan Rostás alte doua culegeri de texte de istorie orala ale studentilor de la FJSC – Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale (Tritonic, 2003), Televizorul in „micul infern“ (Tritonic, 2005).

O constatare, atit. In cel mai prost an al meu din citi au existat, am scos trei carti. La anul ma voi face bine si nu va putea nimeni sa citeasca tot ce voi scrie. Va fi dramatic.
12 decembrie 2005

Nu-mi mai aduc aminte cum l-am cunoscut pe Sorin Stoica; asa se intimpla cu oamenii pe care ai impresia ca-i stii dintotdeauna. Cea mai puternica imagine care-mi vine dinaintea ochilor e stind de vorba cu el, pe un ger cumplit, in iarna de acum un an (sau sa fie doi ani?; mai degraba asa), pe trotuarul din fata Facultatii de Jurnalism; atunci mi-a dat un exemplar din Povestiri cu injuraturi – avea mai multe in geanta, isi facea singur distributia cu ce mai ramasese din tiraj.

Prin primavara lui 2005, dupa ce-am scris despre O limba comuna, am inceput sa primesc de la Sorin mail-urile saptaminale, micile povestiri in nuce pe care le trimitea din Banesti prietenilor. Penultimul pe care mi l-a adus Internetul e cel din debutul acestei pagini. Si stiti ceva? Chiar l-am crezut.
In Povestiri mici si mijlocii (da, am fost la lansarea de la Carturesti, da, m-am dus si la MTR sa-mi dea baietii cartea), Calin Torsan anticipa utopic/distopic un Sorin Stoica la 75 de ani, cu 12,5 carti la activ (si traind inca doi ani ca s-o termine pe-a treisprezecea), „cuibarit“ direct in dictionare si manualele de literatura si „porcait“ de candidatii la bacalaureat carora „le-a dat greu“: le-a dat Sorin Stoica. Si pe Calin l-am luat pe bune.
Sorin traia ca sa povesteasca, avea ceva din spiritul unei Seherezade tesind micile istorii ale oamenilor pe linga care se intimpla sa treaca; avea un simt de observatie incredibil pentru cineva aparent atit de putin sociabil. Cica o carte a lui a fost adusa drept proba la un divort.
Ce-i drept, vecinii lui din Banesti, scrie Sorin intr-o alta carte, nu prea i-au apreciat simtul de observatie...

Nu se-ntelegea bine cu multi oameni, avea o incredibila intoleranta fata de greselile celorlalti, pur si simplu iubea prea mult specia asta nenorocita ca sa-i ierte usor lipsa de perfectiune; nu facea compromisuri nici cu el insusi. Era un mare si blind furios, vesnic in cautarea limbii comune care sa aduca pacea in Babelul nostru mincat de superficialitate; nu scria ca sa-i „demaste“ ratarile, a povesti era pentru Sorin un act de generozitate, o cedare de sine in fata altora. Care, la fel ca-n pildele biblice, treceau de multe ori fara sa vada minunea de linga ei. Doar – avea dreptate dl Rostás – despre dragoste si moarte n-a scris Sorin niciodata, pentru asta trebuia sa vina timpul altadata.
Sorin Stoica avea un sanatos (si uneori ciudat, impins la paroxism) simt al umorului; il ajuta sa-si deghizeze disperarea in fata opacitatii si obtuzitatii care-l scoteau din minti.
L-am vazut negru de suparare: i se pusese interdictie de intrare la MTR, se razbunau pe el in plin scandal cu desfiintarea salilor lui Bernea; la Jurnalism refuzau sa-i scoata la concurs postul de preparator. Dar nu se purta niciodata ca un om bolnav, facea din boala un inepuizabil pretext pentru povestire.
Si povestea atit de bine, ca aproape l-am crezut.

Prin mina lui vorbeau Nae Stabiliment, Galileo, jurnalul bunicii lui Jul, Mihai Popescu (58 de ani), copiii unui alt „experiment Zaica“, Ghituleasca si cercetasele de la 1930. Sorin Stoica stia mereu raspunsul la intrebarea „ce mai faci?“ (cititi pentru asta Dincolo de frontiere), si nu numai pentru ca era un foarte bun antropolog. Nu asta e motivul pentru care Sorin putea gasi farmecul dintr-o aprofundata discutie despre cacatul care da pe-afara intr-o curte de tara, putea scrie un intreg eseu despre boom-ul fesului negru (si el avea unul asa) in tranzitia romaneasca sau reusea sa se transforme scriptic in propria bunica povestind Tinar si nelinistit, din care pierduse primele episoade.
Pe Sorin Stoica ne-a ramas sa-l cunoastem asa cum l-am cunoscut si eu cel mai bine: din cartile lui. Nu-i asa ca suna infiorator de banal? Si totusi, in ultima vreme, o gramada de oameni imi cer cartile lui (primele sint raritati de colectionar, asta face economia de tiraj din munca omului), am senzatia ca in curind vor circula in copii xerox. Scrii cu gindul sa schimbi ceva, zicea pe undeva Sorin Stoica. Macar o bucata de gind cred ca tot i s-a implinit: ceva s-a schimbat in literatura romana la trecerea lui prin ea.
Sunetul bulgarilor de pamint cazind peste sicriu imi taie intotdeauna picioarele. L-am auzit la moartea tatalui meu, a strabunicii, a bunicilor. Sorin e insa primul dintre noi care pleaca, si cu asta nu ma pot impaca.


N-am mai scris pentru ca am avut ceva necazuri cu mail-ul. Si uite cum tehnica afecteaza, sau provoaca in cazul asta, creativitatea. E interesant ca nu am mai scris. Scriu pentru ca am nevoie de un public, scriu ca sa ma dau in stamba, si de fapt toti fac asta. Mai ales acum cind (vorba actualului director MTR), pentru o perioada, am spus vietii piua.
N-am mai scris, dar am citit. Am recitit Codin al lui Panait Istrati [...]
Si ma intorc la situatia mea. Codin e un text foarte actual. Nici in filmele cu psihopati astia nu au vreo vina. Trecutul lor sumbru, oamenii care nu au stiut sa-i menajeze. In schimb, io tot citind tiparituri obscure ale unor vraci din astia care te vindeca cu ierburi, aflu ca io sint singurul vinovat ca m-am imbolnavit. Criminalii aia sint, in schimb, inocenti.

Io nu am stiut cum sa traiesc, nu am trait corect. Corect ca un istet din asta care se scoala la 5 dimineata sa se spele pe cap cu urina. Sau pisalau. Cu urmatoarea transa de pisat isi prepara o bautura. Apoi sare pina la ora 9 pe calciie in fata ferestrei larg deschise. Toate astea compun in viziunea autorului un trai corect si foarte sanatos.
Citind tiparituri din astea, imi vine sa ma scuz si sa ma tot scuz, da, imi pare rau, nu mai fac! M-am imbolnavit ca un timpit. Ma simt ca o cunostinta de-a mea care s-a dus la un nutritionist ca sa-l ajute sa slabeasca si asta cum l-a vazut, l-a luat la trei-pazeste: Aoleu, ce gras esti! Nu ti-e rusine? Cum iesi asa pe strada? Si bineinteles ca omul n-a mai trecut a doua oara pe acolo. Si e gras si prosper in continuare.
La fel imi spunea si mie o homeopata la care m-au tirit niste prieteni. Cica m-am imbolnavit pentru ca am avut de suferit in timpul vietii intrauterine, traumatisme, drame pe cind eram un ghem de muci. Si probabil tot io sint vinovat si pentru asta.

4 iulie 2005