OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cum in România se precipita gasirea „dovezilor“ pentru incriminarea comunismului ca regim criminal-despotic totalitar, iar conducerea superioara a tarii solicita un raport-sinteza stiintifica, sintem obligati sa resuscitam, minimal, viata-(noastra)-muzicala-in-comunism. Sigur ca lucrurile au avut coloraturi specifice si accente diferite de la tara la tara, dar, una peste alta, regimurile de „democratie-populara“ au impus rigorile estetice realismului socialist, atunci cind comanda si sarcinile de partid n-au fost directe, brutale si fara echivoc estetic. Muzica a devenit, in primul rind, un mijloc de propaganda si educare a maselor pe noul fagas ideologico-cultural. Victoria sistemului si a odioaselor slugi ale partidului comunist nu a fost usoara si nici deplina.

Sub numeroase forme, adevaratii creatori au reusit, cu mari compromisuri sau subterfugii de tot felul, sa „pacaleasca“ vigilenta cerberilor si sa dea opere viabile sub raport estetic. Dincolo de sincopele grave si tragice ale istoriei. in URSS, in România sau in celelalte tari ale lagarului socialist. S-a scris si se va mai scrie, poate mai profund si detasat, despre fenomenul vicierii grave a actului artistic muzical in timpul comunismului. Un exemplu concludent si dramatic, dar si sugestiv in acelasi timp, prin urmarile asupra unei biografii contorsionat-tumultuoase, ar fi compozitorul rus Dmitri Sostakovici. Profitam de acest exemplu pentru ca in septembrie se vor implini o suta de ani de la nasterea acestuia.

Viata si opera lui muzicala n-au avut o viata prea usoara sub dictatura proletariatului. Laudat si criticat, ridicat in slavi si abandonat, traind in suspiciune, teroare si temeri de tot felul, marele compozitor a fost o victima directa a comunismului. Devenit „reprezentant de frunte“ al scolii componistice sovietice, Sostakovici a beneficiat de toate onorurile, dar si de mizeriile sistemului. Un caz. Altele au fost mult mai grave, cu tineri muzicieni talentati care au fost „lichidati“ pe motive politice sau au avut cariere fracturate din pricini ideologice. Nu este rostul acestui articol de a epuiza intreaga increngatura nociva a dramelor legate de viata muzicala si de vietile noastre in comunism. Pacat ca se uita, pacat ca se mistifica uneori trecutul, pacat ca memoria noastra este uneori prea ingaduitoare.
Lui Sostakovici i s-au cintat la Bucuresti doua simfonii si Uvertura festiva, op. 96 chiar saptamina trecuta, dominata mai mult de „meciul natiunii“ decit de condamnarea comunismului, care se face cam scrisnit, daca ar fi sa ne luam dupa reactiile generate la nivel inalt.
Cele doua simfonii de care am pomenit sint Simfonia a VI-a in si minor, op. 54 (1939), dirijata la Sala Radio de Jin Wang, si Simfonia a X-a in mi minor, op. 93 (1953), care a rasunat la Ateneul Român sub bagheta lui Alexander Rahbari. Doua lucrari de mare suprafata sonora, chiar daca modalitatile de constructie armonica difera.

Putin cunoscuta si cintata, „a sasea“ are o prima parte, un largo contemplativ-melancolic, de o tulburatoare frumusete, ce contrasteaza evident cu celelalte doua parti ale unei simfonii concepute atipic pentru un scrupulos ca Sostakovici. Sa fi fost influentat de marile procese si de „epurarile“ ce au premers celui de-al doilea razboi mondial? Sa fi fost incertitudinile care l-au marcat mereu si mereu pe compozitor conditionate de perceptia si de „criticile“ celor care azi il laudau, iar a doua zi il puneau in discutia activistilor din domeniul ideologico-cultural? Cum sa faci mare creatie in aceste conditii? Cultura ruso-sovietica a deceniilor de comunism este sfisiata de aceste framintari estetico-ideologice. Este imposibil sa te rupi cu totul de realitatea din preajma. Am ascultat cu multa atentie si participare cele doua simfonii, inegale intre ele. Simfonia a X-a, mult mai elaborata, beneficiaza de o constructie mai ampla si e garnisita cu variate si poznase teme ce dau culoare acolo unde dramatismul sonor pare sa explodeze. Dirijorul Alexander Rahbari, o frumoasa si exotica aparitie pe podiumul de concert al Ateneului, a stiut bine sa armonizeze profesionalismul membrilor Filarmonicii „G. Enescu“ cu dificultatile contrastante ale partiturii unui compozitor de mare anvergura. Respiratia larga si de amploare oferita de corzi a fost completata fericit de interventiile energice ale alamurilor, asfel ca Allegro-ul final sa dea contur nelinistii unor laitmotive ce strabat intreaga lucrare.

Stim bine cite si ce nemultumiri au creat „imaginile decadente“, „culminatiile nesanatoase“ sau „tensiunile bolnavi-cioase“ cu care au fost gratulate creatiile lui Sostakovici, care astazi ni se releva ca excelente pagini de mare creatie artistica. Nu vrem sa insistam prea mult asupra avatarurilor biografice, dar nici nu le putem ocoli cind vine vorba de un reprezentant exponential al epocii sovietice. Ironia sortii – sau a cui? – face ca tocmai in acesti ani de teroare ideologica sa vada lumina zilei capodopere semnate de Prokofiev si Rahmaninov – ca sa dam doar doua dintre numele ce au intrat in patrimoniul umanitatii –, dovada ca restrictiile ideologice si canoanele esteticii de partid nu au putut ucide cu desavirsire „focul sacru“ al creatiei muzicale. Muzica lui Sostakovici merita sa fie ascultata, astazi, intr-un fel recuperatoriu pentru memoria unui mare artist. Ansamblurile bucurestene au raspuns bine acestui apel, iar cei care n-au strimbat din nas la numele compozitorului rus au avut parte de satisfactii pe masura. Ne aducem aminte de o gluma care circula pe seama lui Sostakovici: cica un ascultator ar fi intrebat un anume faimos post de radio: „Cum se pronunta corect, Schubert sau Schumann?“. Iar respectivul post ar fi dat un raspuns de genul: „Noi credem ca se pronunta Sostakovici...“. Sigur ca Sostakovici merita mult mai mult decit ironiile sau aprecierile noastre vag condescendente.

Dar destinul lui, compromisurile si cedarile lui vizavi de puterea care l-a jucat pe toate partile ar merita studiate mai aprofundat si analizate si prin prisma uriasei sale mosteniri componistice. Din activitatea sa de mare militant pentru cauza „pacii intre popoare“ nu ramin decit tandre surisuri. Acum 50 de ani nu ne-ar fi dat mina la astfel de aprecieri, dar acum putem spune mult mai multe, macar atit. Solistii celor doua seri au fost absolut remarcabili: pianista Dana Protopopescu – in concertul de pian in la minor al Clarei Schumann – si violonistul Bogdan Zvoristeanu – in cel pentru vioara, tot atit de rar abordat, in re minor de Robert Schumann. Pacat ca noi nume care se cladesc cu discretie in jurul nostru nu sint mediatizate si promovate pe masura adevaratei lor valori. Cei doi sint deja confirmari si certitudini. Sa dam vina pe Sostakovici pentru ca nu am comentat cum se cuvine prestatia celor doi interpreti.