OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În spaţiul limitat al unei recenzii, este imposibil de rezumat un război care a fost mult mai mult decît o simplă încleştare militară; şi anume, el a reprezentat începutul războaielor totale care urmau să răvăşească lumea, la puţin timp după încheierea celui spaniol. În plus, bibliografia războiului civil spaniol este la fel de abundentă precum cea dedicată celui de-al Doilea Război Mondial. Nu fără temei. Tragedia acestui război total a constat în faptul că el a luat forma unui război civil. De altfel, Bennassar nu avea cum să nu o recunoască: „Războiul din Spania a devenit, în acelaşi timp, pe lîngă o miză politică evidentă, un laborator gigantic unde, alături de spanioli, s-au înrolat, au luptat, au suferit sau au murit zeci de mii de străini veniţi din toată Europa, din cele două Americi, ba chiar din Africa şi Asia; militanţi gata pentru martiriu sau şomeri în căutare de aventuri, reporteri şi fotografi, artişti în căutare de insolit, scriitori avizi de situaţii şi caractere ieşite din comun, spioni şi agenţi dubli, traficanţi de toate soiurile, ofiţeri şi specialişti dornici a-şi testa in vivo materialul up to date ce li s-a pus la dispoziţie“. Războiul civil spaniol a produs o imensă atracţie internaţională, căci iradia atîta ideologie încît oricine s-ar fi regăsit într-o formă sau alta, într-o tabără sau alta. Să nu uităm că forţa de atracţie s-a manifestat şi în România Mare, mulţi militanţi comunişti (printre care Walter Roman) înrolîndu-se în celebrele Brigăzi Internaţionale patronate de URSS, în timp ce voluntari legionari s-au alăturat cauzei naţionaliştilor (doi dintre ei, Moţa şi Marin, chiar găsindu-şi sfîrşitul în Spania – în timpul confruntărilor de pe frontul din Guadalajara –, în localitatea Majadahonda, în anul 1937, devenind rapid martiri ai Mişcării Legionare).

 

Demersul istoricului francez se evidenţiază prin imparţialitate şi prin bogăţia surselor. De altfel, autorul nu ezită să se răfuiască cu alţi istorici sau scriitori care au publicat analize pe aceeaşi temă (inclusiv cu cel citat mai sus şi tradus în România, Pio Moa, pe care Bennassar îl consideră un istoric revizionist, profranchist). În lucrarea sa, sînt dezvăluite, cu aceeaşi luciditate şi fără parti-pris-uri, întreaga tragedie a confruntării civile, cu toate ororile sale, atît cele comise de către naţionalişti (care oricum au fost propagate în întreaga lume de către abila propagandă sovietică sau stîngistă), cît şi cele – mult mai puţin cunoscute – din tabăra republicană. Să nu uităm că „Franco se bucura de o anumită reputaţie într-o parte a opiniei publice spaniole. După eliberarea Alcazarului şi o serie neîntreruptă de succese, se bucura de o indiscutabilă popularitate în Spania naţionalistă şi chiar în anumite medii conservatoare din Marea Britanie şi din Franţa. Suscita incontestabile abnegaţii, deşi lipsit de prestigiu fizic şi de elocvenţă, şi, chinuit de o voce în falset, nu seducea mulţimile“. Pe scurt, dictatura lui Franco a fost destul de puţin fascistă, în sensul strict al termenului. Ea n-a luat aproape nimic de la nazism şi a adoptat doar caracteristicile cel mai puţin fasciste ale Italiei lui Mussolini (Bennassar este de acord cu istoricul Malefakis şi îl citează). Poate că aceasta a şi fost şansa Spaniei, de a fi fost condusă atîtea decenii de un om care nu-şi propusese neapărat să devină un Mesia paranoic, chiar dacă, în timpul războiului civil, anumite canale de propagandă naţionalistă l-au prezentat ca atare (de genul salvatorul Spaniei etc.). Teoria noastră este că Franco a fost mai degrabă un foarte abil politician decît un mare militar, chiar dacă, la o primă vedere, ies în evidenţă calităţile sale militare (începînd cu acea campanie colonială din Marocul spaniol, din anii 1920, şi mergînd pînă la ultimele faze ale războiului civil). Iar Bennassar o confirmă atunci cînd aminteşte că, de fiecare dată cînd republicanii declanşau o ofensivă fără mari avantaje teritoriale –  de pildă, cucerirea unor tîrguri şi sate –, Franco gîndea mai degrabă ca un politician, retezînd din faşă această tendinţă, căci nu dorea să abandoneze iniţiativa cu nici un chip.

 

Un capitol sîngeros al conflictului ideologic a fost asaltul la care a fost supusă Biserica Catolică din zona republicană. „Catolicismul trebuie măturat fără milă. Nu cerem ca toate bisericile să fie distruse, noi cerem ca nici un vestigiu al cultului să nu mai supravieţuiască în aceste biserici şi ca păianjenul negru al fanatismului să nu-şi mai ţeasă pînza“, stătea scris în presa mişcării anarhiste, la 5 august 1936, fiind una dintre miile de instigări la crimă. Biserica a fost supusă exterminării în zona republicană, mii de preoţi, clerici, călugăriţe şi călugări fiind masacraţi în primele luni după declanşarea războiului civil, iar nenumărate lăcaşuri de cult au fost arse sau transformate, după model sovietic, în hambare, spaţii de depozitare etc. „Paradoxal, militanţii de extremă stîngă au fost cei care le-au permis naţionaliştilor să-şi dea o legitimitate, invocînd apărarea religiei creştine, apoi să-şi construiască mitul cruciadei. Prin declanşarea unei atroce persecuţii, anarhiştii, îndeosebi, dar şi socialiştii şi, cu mai multă moderaţie, comuniştii i-au oferit lui Franco o justificare preţioasă, ale cărei avantaje el le-a înţeles rapid, căci au influenţat în mod foarte nefavorabil opinia publică străină. […] Trebuie s-o spunem deschis: exista realmente un proiect de distrugere a Bisericii Catolice şi a religiei, şi el se manifestase cu ocazia unor episoade punctuale. Extrema stîngă pregătea proiectul radical al unei revoluţii culturale trecînd prin eliminarea adversarului detestat“. Însă, această afirmaţie nu se aplică doar în cazul Bisericii Catolice, ci are o rezonanţă mult mai amplă: ar fi dus la purificarea, în sens comunist, a societăţii spaniole, precum au fost cele din ţările înglobate în sfera de influenţă a lui Stalin, după 1945. Nici naţionaliştii nu au rămas mai prejos în ceea ce priveşte represiunea, atît în timpul războiului civil, în zonele controlate de ei, cît şi după cîştigarea lui.

 

Remarcabila sinteză a istoricului francez relevă, fără tăgadă, faptul că principala cauză care a dus la victoria naţionaliştilor (chiar dacă ei se autointitulau „naţionali“) a fost unitatea de comandă în domeniul miliar, fapt incontestabil, căci militarii au fost coloana vertebrală a rebeliunii, iar aceştia ştiau încă din primul minut că, dacă Mişcarea urma să aibă şanse de izbîndă, o putea face doar fiind unită militar şi politic. Franco nu a simpatizat cu Falanga spaniolă, singura mişcare care aducea de departe cu fascismul, folosind-o fără remuşcări în conglomeratul său politic, în care au fost inserate mişcările monarhiste tradiţionale (spre nemulţumirea acestora). Franco nu a ezitat nici chiar să aresteze conducerea Falangei, care nu vedea cu ochi buni absorbţia Mişcării în favoarea generalului. Cîţiva dintre liderii ei de seamă au fost condamnaţi la moarte, pedeapsa fiindu-le pînă la urmă comutată, iar ulterior au fost eliberaţi. Republicanii au cunoscut mari probleme în spatele frontului tocmai pentru că diversele tendinţe (anarhiştii, comuniştii, POUM-ul troţkist, partidele republicane burgheze de stînga, socialiştii, cele două mari sindicate, la care se adăugau şi două separatisme etnice, cel basc şi cel catalan), un adevărat talmeş-balmeş, nu aveau cum să menţină o coerenţă satisfăcătoare care să ofere liniştea necesară componentei militare. Probabil că, fără ajutorul militar sovietic, Republica s-ar fi prăbuşit mult mai devreme, ceea ce nici nu ar fi fost o mare dramă, salvînd astfel zeci de mii de vieţi care au fost irosite inutil. Puternica implicare a sovieticilor a dezechilibrat complet viaţa politică republicană, căci micul partid comunist spaniol s-a trezit deodată deţinînd un as în mînecă: livrările de armament sovietic. Analizînd derularea şi viaţa politică din zona republicană se reconfirmă teoria potrivit căreia sovieticii au experimentat nu numai noi tipuri de armament (la fel ca şi germanii şi italienii), noi tactici de luptă, dar şi mecanismul care va fi folosit după 1945 în ţările ocupate de URSS în vederea sovietizării lor. Regăsim în zona republicană aceleaşi lichidări sumare, aceleaşi procese, aceeaşi tactică de manipulare pentru a dezbina şi, în final, pentru a lichida. „Prestigiul URSS-ului, vederea zilnică a armelor sale vor provoca o extraordinară creştere a PCE şi a PSUC, în Catalonia, şi le vor permite comuniştilor să adopte o nouă strategie: nu cucerirea directă a puterii statului, ci controlul instrumentelor sale şi eliminarea treptată a forţelor care se opun influenţei lor sau cer să o limiteze. În plus, rolul activ al comuniştilor în crearea unei armate disciplinate, care să înlocuiască treptat miliţiile neexperimentate şi cu efective fluctuante, a atras după sine aderarea la PCE a unui mare număr de ofiţeri republicani, care, la începutul războiului, nu resimţeau în această privinţă nici cea mai mică simpatie“. Mirajul era atît de mare încît, atunci cînd Brigăzile Internaţionale treceau prin Madrid pentru a se îndrepta spre frontul din apropiere, locuitorii strigau „Viva los Rusos!“, chiar dacă marea majoritatea a brigadierilor era formată din francezi, englezi, americani, italieni sau germani.