OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Svetlana Cârstean e absolventă a Facultăţii de Litere din Bucureşti şi unul dintre membrii „cofondatori“ (cum se spune pe coperta a doua a cărţii) ai cenaclului facultăţii, condus în anii ’90 de scriitorul Mircea Cărtărescu. Păstrînd încă formula optzecistă a „desantului“ colectiv (aşa cum va proceda, la trei ani distanţă, încă o serie de cenaclişti, în volumul Ferestre 98), Svetlana Cârstean a debutat, alături de colegii de cenaclu – Sorin Gherguţ, Răzvan Rădulescu, Cezar-Paul Bădescu, Mihai Ignat şi T.O. Bobe –, în antologia colectivă Tablou de familie (1995). Ciclul de poeme „Floarea de menghină“ publicat acolo este reluat astăzi – la mai bine de zece ani distanţă – alături de alte trei secţiuni, în volumul omonim de la Editura Polirom, care reprezintă adevăratul său debut editorial. Nu ştim exact motivele pentru care poeta şi-a întîrziat atît de mult debutul aşteptat – un lucru rar şi, la rigoare, merituos, dacă ne gîndim cît de mult se grăbesc astăzi scriitorii să publice –, însă faptul în sine pune la încercare, dacă vreţi, valoarea literară a unor texte. Nu mai sîntem, de multă vreme (deşi îi înţelegem raţiunile), în asentimentul lui Titu Maiorescu, care separa net literarul de politic, se ştie, dimpotrivă, că literarul include politicul; se ştie în plus că, atunci cînd literarul se hrăneşte din politic – chiar dacă îl combate subiacent, aluziv –, cel dintîi riscă să se perimeze, să-şi piardă interesul, în momentul în care dispare contextul politic. E cazul romanelor „obsedantului deceniu“, dar şi al unei bune părţi a prozei aşa-zis „optzeciste“.

 

Temerea lui Lovinescu – deşi exemplul lui Caragiale n-a fost unul fericit – se dovedeşte îndreptăţită. Cu excepţia talentului literar, îmi vine să spun, lăsînd loc de o ezitare, pentru că astăzi istoria se scurge infinit mai repede, producînd la fel de rapid istoricizarea literaturii (înainte de o posibilă clasicizare). Ei bine, Floarea de menghină este un volum de poeme ale copilăriei şi tinereţii în comunism, ce reia liric şi parodic discursul epocii, atacînd în acelaşi timp tema copilăriei şi a maturizării fetiţei, într-un limbaj şi cu o imagistică de mare sensibilitate feminină. Svetlana Cârstean reuşeşte să îmbine ambele registre în poeme vibrante şi delicate, aşa cum este însăşi metafora din titlu. Menghina muncitorului, una dintre uneltele sale definitorii (a se vedea cizmarul cu calapodul, secretara cu maşina de scris etc. etc.) în stereotipurile comunismului – unelte cu care aveau contact şi liceenii, la orele de atelier –, adună, în textele poetei, o reţea de sensuri ce merg de la dublarea parodică – cu înfăţişare de discurs inocent, al copilului – a limbajului oficial şi pînă la transfigurarea realităţii, proiectarea ei într-o lumină aurorală (vezi imaginea laitmotiv a dimineţilor, a momentului de dinaintea trezirii, înainte ca „tramvaiele, tocurile, muncitorii“ să primească „semnalul“ şi să „pornească“), încărcată de potenţialitate: transfigurarea aceasta ţine de candoarea copilăriei şi de aspiraţiile tinerei fete.

 

Hrănită de încorsetare şi de vise, menghina devine, în această clipă, o floare mai rară decît cea mai rară dintre flori, floarea-de-colţ: „Ţie îţi trebuie o floare rară, nepreţuită./ Mai rară decît floarea-de-colţ pe care ai primit-o într-o vară“. Urmează o explozie de exuberanţă delicată şi de vitalitate, crescute pe constrîngerea oficială: „Uită şi de floarea-de-colţ. Îţi dau alta cu pielea mult mai catifelată şi strălucitoare. E vie şi primăvara respiră adînc. ş…ţ Aerul se plimbă liber, ca un ied mic şi zglobiu lăsat să zburde printre ţesuturile ei delicate, dar puternice. ş…ţ Ai s-o vezi îmbobocită şi ai să arzi de nerăbdare să se deschidă şi să îmbobocească iar. Să nu-i aştepţi nici în gînd moartea căci nu va veni. S-o provoci, s-o mîngîi, să înnebuneşti din cauza ei“ (Chemare (Ce aude uneori Oblomov)). În fond, lirismul profund al poemelor din acest ciclu provine din acea frică obscură – acea permanentă retractilitate în somn, în vis, în pat, printre perne sau pe ape, în burta mamei – care ameninţă cu strangularea buchetul de vise, expansiunea în imaginar, exaltarea. Cele două stări – angoasa şi visul –, dependente una de cealaltă, sînt puse în balanţă, incerte, în „spaţiul îngust“, plin de promisiuni şi nelinişti pentru insomniac, dintre noapte şi zi: „Între ziua de ieri şi cea de mîine e un spaţiu îngust/ ca între dulap şi perete./ Stau cu spatele/ la soarele de ieri,/ la frica de ieri,/ şi cu faţa la ceva ce încă nu vrea să se deschidă“ (Insomnia). Deşi uzează de întreaga recuzită lingvistică şi imagistică a epocii (ţăranii pe ogoare, muncitorii în fabrici, tovarăşe învăţătoare în şcoli, „chipul patriei“, „Bună dimineaţa, muncitori“ ş.a.m.d.), poemele Svetlanei Cârstean scapă, în genere, de trimiterea la contextul politic imediat, încarnînd o situaţie-limită general umană, rezistenţa la orice formă de autoritarism, putînd fi citite, aşa cum spune Simona Popescu (pe coperta a patra), „ca o puternică pledoarie pentru libertatea individuală, care înfloreşte, pînă la urmă, în pofida naturii mereu schimbătoare a constrîngerilor“. Talentul literar care circumscrie aceste texte e dat de o tonalitate inconfundabilă, esenţă rară provenind din amestecul de parodie discursivă, de sensibilitate fină şi exaltare vitală. De neuitat, însă, lîngă explozia vitală, invocarea voluptuoasă (şi angoasată) a burghezului Oblomov: a stărilor oblomoviene, contemplaţia şi lîncezeala retractilă a burghezului, „lungit în patul său“, ferit de zgomote exterioare, „cu perna mare în braţe, legănîndu-se tandru“. Înaintînd „pe nişte ape întinse“, de unde „n-ar avea chiar nimic de povestit“. Regresia originară este, dincolo de orice aluzie la politic, o imagine poetică ce traversează o întreagă modernitate, avînd rădăcini în romantism, pe care o regăsim la marii poeţi interbelici şi care, iată, nu rupe cu postmodernitatea; tot aşa cum o altă imagine – a aerului despicat de corpuri (vezi Nichita Stănescu, Radu Petrescu) – dă seamă de o continuitate cu tradiţia – mai veche şi mai nouă –, a poeziei Svetlanei Cârstean.

 

În secţiunea a doua, „Cartea părinţilor sau «Sînt cuminte, promit»“, fundalul comunist se estompează – deşi persistă – făcînd loc vocii lirice feminine (pînă acum personajele erau multiple, începînd cu muncitorul şi sfîrşind cu Roxana, Bîrzoieş, Chiribuţă, Adi Cartaleanu etc., colegii de şcoală), ce pendulează între copilărie şi căutarea propriei identităţi, ca început al maturităţii. Titlurile poemelor (acolo unde există titluri) schiţează deja această evoluţie: Cine am fost eu?, Cu unghii nevopsite, Una, Două, Sînt cuminte, promit, Instrucţiuni de folosire a corpului, Cine sînt eu (fără semn de întrebare). „Băieţelul singur“, căruia într-o zi au început să-i crească sînii, „fetiţa cuminte“, adică un fel de „băieţel“ care nu doreşte să-şi „vopsească unghiile“, conştiinţa unei identităţi feminine şi apoi materne („burta mea mare, de femeie gravidă“) sînt imagini care înscriu poezia Svetlanei Cârstean pe coordonatele aşa-numitei poezii/literaturi feminine, de explorare a propriei identităţi, bogat reprezentate la noi (Simona Popescu, Ioana Nicolaie, Ana-Maria Sandu, Cecilia Ştefănescu, pentru a cita laolaltă poete şi prozatoare), fără visceralitatea celor mai tinere poete (Elena Vlădăreanu, Miruna Vlada, Livia Roşca ş.a.). Şi întreţinînd în plus o angoasă specifică, ce-şi trage sevele din „aerul epocii“: „somnul de duminică după-masa“ al copilului (prea) cuminte nu lasă visul să evadeze mai departe de „o străduţă îngustă“, „o uliţă închisă“: „Această fundătură şdin vis, n.m.ţ a fost unul dintre preţurile cuminţeniei mele“.

 

„Cartea iubirii sau Akihito“, reluînd un laitmotiv prezent deja în „Floarea de menghină“ – Akihito, prinţul japonez cu infinită răbdare, şi tortul său supraetajat –, conţine trei poeme mai ample, mai discursive, scrise probabil ulterior şi la timpul trecut – semn al unui bilanţ ce priveşte în urmă. Tema iubirii coexistă cu dezvrăjirea ce urmează copilăriei şi debutului maturităţii, procesului prin care fetiţa devine femeie: tortul paradisiac visat în copilărie devine interminabil şi neliniştitor, iar Akihito are „privirea înfricoşătoare“. Poemul Marele Cofetar, scris „pentru Gellu Naum şi pentru Miruna“, are un aer iniţiatic (figura Marelui Cofetar) şi în acelaşi timp evocator (firul narativ înglobează o succesiune de timpuri verbale trecute): „Îl mai văd şi astăzi destul de des. E ceva mai bătrîn decît acum cîţiva ani şi destul de slăbit. […] Mă pregăteşte discret pentru ziua în care voi moşteni cofetăria. […] Dar mie nu-mi stă gîndul la aşa ceva. Eu încă mai sper să scriem cartea aia despre prăjituri, încă mai ascult poveştile lui şi încă mai sper să nu moară niciodată“. Ultima secţiune, „Cartea singurătăţii sau Do You Yahoo?“, reprezintă un mic epilog al prezentului pe marginea „Florii de menghină“: singurătatea maturităţii şi a inboxului, apelînd la formula poeziei cu mijloacele Internetului. De notat finalul, în care visul scapă, în cele din urmă, de constrîngere, deschide drumul evaziunii libere şi al vieţii virtuale: „Somnul tău spune totul despre tine. Acolo vizitezi străzile pe care nu poţi să mergi ziua. […] Acolo ţipi sau pur şi simplu spui ce nu ai spus la lumina soarelui, acolo te mişti încet căci ai tot timpul din lume. Acolo spui bună dimineaţa, şi nu aici“.