OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printre atitea spectacole mari, de ore si ore, pline de miscare si de culoare, cu balete fel de fel, cu regizori care au re-descoperit comicul buf si pedaleaza pe el de parca ar fi o inventie care dateaza cel mai devreme de anul trecut, cine mai sta sa se gindeasca si la spectacolele „mici“ din Festival, de la 35 de minute pina la o ora? Si totusi agitatia din „marile“ spectacole, prea adesea nedublata nici de narativ, nici de dramatic, caci despre emotie ce sa mai vorbim, pare, „alelei, voinicule!“, adinc ingropata in straturile profunde ale teatrului, fiind contrabalansata de doua productii miniaturale din Festival, e adevarat, genuri total diferite, cu siguranta unii ar spune incompatibile: Play de Samuel Beckett, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj in parteneriat cu Thalia din Budapesta, regia Tompa Gábor, cu Szilágyi Enikó, Buza Tímea, Keresztes Sándor, scenografia Both Andras, si Faust, versiune libera dupa Goethe si Marlowe, Teatrul Tandarica, regia, scenografia si interpretarea Gabriel Apostol, Ion Brancu si Mariana Zaharia.

Ce le apropie si de ce ar face ele doua un element compact, capabil sa se opuna inflatiei de burlesc si pestrit din productiile Festivalului? O tehnica repotentata estetic in fiecare dintre productiile amintite: cea a imobilitatii. Nici vorba de imobilitatea aceea de „teatru radiofonic“, aplicata peiorativ montarilor in care fiecare actor isi rosteste partitura, independent de ceilalti, de relatia cu personajele sau chiar cu spectacolul in ansamblu. Dimpotriva, e vorba aici de efectele deliberat cautate si amplificate ale imobilitatii ca tehnica de joc. Le mai apropie in plus spatiul mic, fara nici un coltisor de refugiu pentru cei maxim 30 de spectatori care se simt invadati de povestea de pe scena, precum si structura dihotomica a amindurora, in care punctul e miscarea si contrapunctul – impenetrabilitatea cu multiplele ei valente.

In Play, impenetrabilitatea da chiar cheia spectacolului, cu trei corpuri intepenite in urne, triunghi conjugal deja dezagregat, cu fete imobile, fara expresie, resuscitate doar de producerea dicursurilor la atingerea cu lumina, apoi din nou albe „ca varul“, cu o singura suvita rosie in parul carunt. Daca expresivitatea corpurilor e anulata programatic, fireste, se dezvolta celelalte „simturi“ ale spectacolului, intre care perfecta stiinta a rostirii, meticuloasa dozare a vocii sau decorul de o naucitoare stranietate.
Ce se opune acestei impenetrabilitati? Miscarea din montajul cinematografic de la inceputul spectacolului, un soi de parcurs in istoria sarutului de film. O copie caricaturala, cu emfaze desuete, a intensitatii din dinamica afectivo-erotica. In viziunea lui Tompa Gábor, jocul iubirii – Play – se activeaza, plecind, in acest spectacol, de la derizoriu, de la romantare, grandilocventa in retorica dragostei, sentimentalism in exces si mecanica redundanta in gestul erotic.

Ce urmeaza? Contrapunctul, cum spuneam la inceput: desavirsita imobilitate a corpurilor, cu atmosfera miloasa, grea, de purgatoriu, a celor trei parteneri prinsi in aceeasi dragoste, cu aprinderile si lamentarile lor succesive, cedarile si revenirile proprii triunghiului conjugal si tot surplusul de mobilitate afectiva din experienta trecuta, care se rezuma si se „re-consuma“ in fata spectatorilor. Pulsiunile sint grele, relatiile si incercarile dragostei sint deja maculate, constructia triunghiulara urne-fete-lumina nu are vreo legatura cu curatenia de dinaintea deliberarilor, a micilor negocieri si a promisiunilor de forma din dragostea „implinita“ in planurile facticitatii.
Imensul atu al celor doua spectacole sta in faptul de a folosi tehnica imobilitatii ca pirghie pentru esentializare. Si ce reconfortant poate fi cind spectacolul de teatru are norocul sa juxtapuna si sensuri, nu numai culori frumos imbinate sau jocuri inconsistente ale creativitatii (pentru care exemplele din Festival sint, Doamne!, fara numar).

Daca in Play imobilitatea rotunjeste dezgustul pentru (de)caderea din ordinea omenescului, in Faust, dimpotriva, contrastul intre mobilitatea papusilor si impenetrabilitatea jucata de papusar devoaleaza blindul sens al Binelui. Sintem la Teatrul Tandarica doar! Daca in Play imobilitatea Purgatoriului subliniaza mlastina groasa si comuna a dorintelor, asteptarilor revendicative, duplicitatilor, compromisurilor celor trei, in Faustul de la Tandarica impenetrabilitatea (fie si jucausa) a personajului (cu fata excelent „pietrificata“ a lui Ion Brancu) nu se lasa nici macar surprinsa, nicidecum „miscata“ de rautatea in nuce a partenerilor sau de neastimparul diabolic, savuros redat de Gabriel Apostol. Imobilitatea lui modeleaza un personaj complet in insula individualitatii sale, atacat pe rind, ca personaj-actor, de dorinta Celuilalt – in care Celalat este femeia (traditionala asistenta din salonul de boli mintale, de data aceasta puternica si autoritara doar in aparenta), apoi atacat la propriu ca personaj-papusa de agresori straini-obiecte.

Ce se opune imobilitatii din trasaturile perfect strunite ale fetei celui invadat? Miscarile zglobii ale papusilor, dansurile lor in perfecta armonie, actionate cu virtuozitate de cei trei papusari, neincetatul du-te-vino din micile complicitati si aliante ale celorlalti doi agresori, actori sau papusi. Desigur, obstinatia in a cauta legaturile cu textul lui Faust nu prea e de folos aici. Mai degraba este de sesizat mixtura hipnotica de mijloace a aceluiasi personaj jucat cind de om, cind de papusa. Iuresului papusilor li se opune imobilitatea fetei de tip No a lui Ion Brancu. Iar atunci cind se stinge lumina peste actori si papusi, productia Teatrului Tandarica, adresata pesemne unor spectatori „neinvechiti inca in rele“ linisteste prin happy end, prin triumful dragostei si al bunatatii.
Chiar daca apropierea dintre cele doua genuri ar putea parea fortata, ea nu se datoreste decit incercarii de a decupa din tot Festivalul o tehnica perfect plauzibila, pazita pina acum de pericolul manierizarii. Avantajul sau? Acela de a prolifera sensuri si fete noi ale teatrului sau, mai bine spus, momentan „nebatute“.