OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Toata agitatia electorala, propagandistica si circumstantiala nu trimite, in mod necesar, la o expresie pozitiva a democratiei. De altfel, de la ciobanul fara oi (José Bové), la diva fara voce (Ségolène Royal) ori la extremistul fara zvastica (Jean-Marie Le Pen), toti candidatii sint, in genere, impartiti intre inalta stima pe care o au pentru ei insisi si obligatia de a frecventa, vreme de citeva saptamini, plebea. Un exercitiu de echilibristica al carui estetism este mai apreciabil in gimnastica ritmica decit in politica, unde nu are nimic erotic, nici fermecator.

Dar, ca orice alegere, si alegerile prezidentiale franceze au cel putin un avantaj: ele amuza poporul (daca nu chiar il intereseaza...). Au, cu alte cuvinte, toate ingredientele unui scenariu de commedia dell’arte: suspans, tradari, emotii, preacurvii. in doze diferite, desigur, de la un cincinal la altul. Spectacolul oferit de candidatii „revolutionari“, „altermondialisti“, ca si de dreapta dreptei, este dintre cele mai febrile: manevre, declamatii, cutite scoase. Ceea ce este nou, insa, in alegerile din acest an tine de o confuzie a discursurilor si de dificultatea de a face diferenta intre comportamentul candidatilor „seriosi“ (in sensul ca au sanse sa ajunga in turul al doilea de scrutin) si cel al candidatilor „de mina a doua“ (care nu le au, dar care polueaza undele, facind totul pentru a lasa impresia contrara). Desigur, diferente exista, iar ele apar in program.

Promisiuni sint peste tot, dar, spre deosebire de ceilalti, candidatii „seriosi“ se dovedesc mai vigilenti: avind sanse mai mari sa fie alesi, risca sa fie judecati ulterior pe masura promisiunilor lor si sa dispara de pe scena politica, asa cum s-a intimplat cu Lionel Jospin in 2002.
Ce inseamna, in acest context, a exista politic? inseamna a cistiga o vizibilitate mediatica, de pilda, a fi invitat la balul televizual al candidatilor in seara primului tur de scrutin. Chiar cei care criticasera, initial, „media mania“ si presiunea vizuala isi pierd scrupulele dureroase de la inceputuri, trec de la un canal la altul cu vioiciunea celui care cunoaste bine diferenta dintre Fiinta si Neantul pe care le dicteaza ori le impune sistemul mediatic al democratiilor occidentale. O dialectica suficient de perversa, daca ne gindim ca ea constituie, astazi, singura referinta autorizata, o capcana chiar si pentru candidatii anti-tot, inclusiv anti-mediatic.

Or, exista, in Franta celei de-a V-a Republici, cel putin o virtute care are tendinta de a deveni cardinala (si versiunea civila a supunerii militare ori a smereniei religioase): este fidelitatea. Fidelitatea fata de principii, fidelitatea fata de Republica. Ea justifica toate sectarismele, toate derivele, chiar si cele care vin dinspre zona republicana, iar nu dinspre extreme, cum ar fi, de pilda, sloganul „Tout sauf Sarko“, scandat de stinga pe toata perioada campaniei. Dar fidelitatea poate deveni nociva si devastatoare daca nu este insotita de o cercetare a finalitatii sale etice si istorice, caci, desi sta sub semnul unor reguli, ea poate repede lasa loc orbirii in fata sefului, a partidului, precum si unor obiceiuri care, treptat, devin reflexe populiste.

De altminteri, alegerile din 2002 au aratat limpede ca populismul incantatoriu nu mai este doar o categorie a dreptei extreme: exista si alte filiatii, alte fidelitati, care depasesc structurarile sociale clasice, disloca impartirea stinga/dreapta si impun, in analizele fenomenului politic, o viziune normativa a democratiei. Aceasta viziune conduce la a cauta, in discursurile candidatilor, exclusiv „valorile“ si „ideile“, neglijind faptul limpede (si elementar) ca oratoria politica – mai cu seama cea din seara primului tur de scrutin, cu toate ralierile spontane sau fortate, abtinerile sau trilurile vesele – este, in realitate, o practica performativa, transforma declaratiile tactice in adevarate motivatii, efect al propagandei, amestecind deopotriva credinte, idealuri, calcule, ideologii si rationalitati practice.
Asa se explica prezenta unor expresii precum „rêve français“, „espérance“, „France fraternelle“, „changement“ – care apar, fara exceptie, in toate discursurile principalilor candidati si, desigur, in cel al finalistilor Ségolène Royal si Nicolas Sarkozy.

„La France présidente“ este, practic, linia de demarcatie – o distinctie care are incintarea evidentei si greutatea categoriei gramaticale: este mai dificil sa intervii in probleme de gen (feminin), ca adversar politic al lui Ségolène Royal, decit in probleme de program, reforme politice, orientare. „La France présidente“, ca distinctie generica, risca, totusi, sa absoarba toata atentia comentatorilor si a electorilor, in cel de-al doilea tur. Prin urmare, sa nesocoteasca faptul ca populismul nu mai este, astazi, spatiul de predilectie al extremelor, nici nu mai imbraca apanajul formulelor autoritare; el a devenit o strategie politica, se prezinta, asadar, sub o forma mult mai putin patologica. Este o practica obisnuita – una printre multe altele, in care cei doi competitori din finala sint la fel de exersati. Diferenta, in cel de-al doilea tur, nu va veni, asadar, din imbratisarile populare, nici din ajustarile programelor electorale, nici chiar din iscusinta atacurilor – inevitabile si, oricum, recurente. Va veni din aptitudinile psihologice ale celor doi: viitorul presedinte al Frantei va fi cel care va avea rezistenta psihica si silueta potrivita pentru a imbraca uniforma prezidentiala.
Iar, cel putin in materie de silueta, Ségolène Royal si Nicolas Sarkozy nu au aceleasi predispozitii naturale.