OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cartea lui Julian Barnes Scrisori de la Londra, aparuta in original in 1995, e rezultatul unei provocari: The New York Times ii propune celebrului romancier spre sfirsitul anului 1989 sa fie corespondentul sau la Londra, adica in Anglia sa de bastina. Cum spune chiar autorul: „cercetas“ in propria tara.

Trebuie sa recunosc ca provocarea, acceptata de scriitor din considerentul ca lucrurile care par evidente, pe care crezi ca le stii despre propria tarapentru ca esti nascut in ea, nu sint chiar atit de cunoscute, atit de evidente, devine, in Scrisori de la Londra, spectacolul fascinant al descoperirii unei Anglii in legatura cu care ori prejudecatile slabesc precum dietele salbatice care te fac sa arati cum crezi ca ar trebui, ca apoi sa te ingrasi la loc, ori ceea ce afli, gratie talentului incomparabil al prozatorului, te prinde ca o saga in care eroii nu sint chiar eroi, locurile au propria lor istorie ascunsa, iar accidentul sau regula par sa-si schimbe locurile intre ele cu o viteza ametitoare.

Barnes isi/iti alege temele cu o inteligenta si secreta fascinatie a drumului parcurs atit prin labirintul lor, cit si pe harta Angliei, unde ele transpar ca semne in curs de desenare. Ai citeodata senzatia ca esti pus sa asamblezi citeva piese ale unui puzzle, asa cum se intimpla la propriu cu prima amintire a Marthei Cochrane in inceputul romanului Anglia, Anglia. Scriitorul este si arheolog, si martor, si reporter, si analist, un maitre, un chef care iti intinde o masa fastuoasa ale carei hors d’oeuvre, main course, racoritoare, alcooluri si deserturi sint aduse pe platouri lingvistice si literare, servite cu suspans, umor, ironie si back-hand-uri la lumina spoturilor sau luminarilor. Un spectacol.

Ce se intimpla in Londra, in Anglia? Julian Barnes nu este obsedat de „ce inseamna sa fii englez sau britanic“. Plecind de la cite o situatie sau eveniment precum criza de la Lloyd’s, o institutie-emblema a Regatului, expozitia de falsuri de la British Museum, figura premierului Margaret Thatcher si ascensiunea lui John Major, intrarea in politica a actritei Glenda Jackson, mecanismul prin care sint alese si executate gravurile sau desenele pentru noile emisiuni monetare britanice, relatia politicienilor britanici cu situatia lui Salman Rushdie sau aparitia lui Tony Blair pe scena politica, el prefera sa analizeze acel topos care, desi pare sa fie adesea un subiect de senzatie, se dovedeste a fi o cutie magica de unde „scamatorul“ scoate, spre deliciul publicului, tot felul de fiinte, obiecte, stirnind tot mai mult interesul si placerea spectacolului.

Spectacolul politic este aiuritor in cartea lui Barnes. Prima corespondenta pentru cotidianul american, dedicata noii senzatii publice: postul de televiziune al Parlamentului britanic. MPTV este naratiunea care deschide volumul Scrisori de la Londra. Am citit-o ca pe un roman unde suspansul e servit inegalabil. Parlamentul britanic are o istorie ciudata din punctul de vedere al monitorizarii lucrarilor sale. Daca in secolul al XVIII-lea, cum spune Barnes, ii arunca in temnita pe cei care voiau sa-i urmareasca dezbaterile, iar in anii ’60 refuza prima tentativa de a permite transmisia TV a sedintelor, iata ca acum, in 1989, ceea ce parea de neacceptat a devenit o realitate care transforma habitudini seculare, determina parlamentarii sa se adapteze privirii „ochiului public“. Si cum o fac! Julian Barnes observa amuzat noua distractie a britanicilor.

„Cel mai bun spectacol din oras!“ – asa isi incepe scriitorul articolul despre televizarea sedintelor parlamentare. Oamenii numiti parlamentari, o specie a timpurilor moderne, incep sa se comporte diferit in fata camerelor de luat vederi. Cunosc regulamentul privind transmisia televizata, afla despre planurile de racord, despre cadrele de reactie, stiu ca, daca in cursul interventiei lor se refera nominal la un alt parlamentar, acela e surprins de camera, si atunci exploateaza ocazia precum un diriginte, pentru a-i pune in dificultate pe cei din opozitie, histrionismul iese la iveala in ciuda restrictiilor impuse de televizare. Ei stiu ca o camera ramine centrata pe vorbitor si atunci se produce fenomenul de „gogoseala“, cum il numeste Barnes, toti din jurul vorbitorului, stiind ca sint si ei prinsi de camera, se prefac foarte captivati de importanta celor spuse de vorbitor, navalesc precum liberal-democratii cind unul de-al lor urmeaza sa vorbeasca, pentru a-l antura, in timp ce restul parlamentarilor urla „gogosi“, sau, dimpotriva, daca un disident ataca propriul partid, cei din jur, „colegii“, se prefac extrem de plictisiti, dau ochii peste cap, casca subit si cu nesat etc. in cazul debandadelor, camera e obligata sa stea numai pe presedintele de sedinta. Observati diferenta fata de stirile filmate de la noi: e exact pe dos, debandada e filmata, presedintele de sedinta nu conteaza sau, in timp ce comentariul curge, camera surprinde atitudini detasate total (somn horcait cu capul dat pe spate, scobit, citit ziare etc.).

Decizia de a televiza sedintele parlamentare survine in 1989, cind conservatorii, cu Margaret Thatcher ca premier, se afla de zece ani la putere, dar pierd masiv in sondaje, in timp ce laburistii au deja perspectiva venirii la putere. Publicul britanic e in mod deosebit interesat de sedintele de marti si joi cind, dupa-amiaza, e programat sfertul de ora al intrebarilor adresate primului ministru, moment festiv pentru sustinatori (linguseli etc.), momentul inciziilor dureroase operate de opozitie. Barnes apreciaza ca premierul si-a schimbat comportamentul din momentul televizarii aparitiilor ei in Parlament. Se pare ca e, de altfel, in firea lucrurilor sa se intimple asa. Un specialist in imagine a estimat atunci impresia facuta asupra telespectatorilor de catre parlamentari: tinuta (55%), voce-gestica (38%) si continutul discursului (7%)! Observam, de fapt, un fenomen mai general: ideea de „spectacol“ ia hotarit locul „misiunii“ politice, cu care alesii au fost creditati prin vot.

Pentru Julian Barnes ideea de a scrie despre un anume subiect e ocazia, intre altele, nu numai a unei cercetari a subiectului, ci si a revelarii pasiunii sale de detectiv: el merge pe urmele lasate de oameni si evenimente precum un Sherlock Holmes, ciudatul erou al lui Conan Doyle, autor caruia ii consacra noul sau roman, Arthur &George. Barnes spunea intr-un interviu ca unul dintre farmecele de care era constient odinioara, in tara sa, in Anglia, era cautarea in vechi librarii, din te miri ce colturi, a cartilor obscure, ciudatenii buchiniste care, asociate peisajului, ii dadeau o stare greu de definit, dar care il marca semnificativ. El pare sa descrie astfel o caracteristica a unui sentiment identitar pe care actualitatea il ofera in tot mai mica masura. in fond, inciziile sale jurnalistice – devenite repede un fel de proza excelenta – pentru ziarul american nu sint altceva decit cautarea, precum a unui navigator lansat intr-o cursa la capatul careia nu va gasi ceea ce se asteptau unii, ci revelatia unui mod de a fi, de a actiona, fie a unui om politic, fie a unei institutii, a unui adevar ascuns, neiesit la lumina.

in Anglia, Anglia, ideea personajului sau, Jack Pitman, de a evalua global situatia tarii sale, a Regatului, in vederea conservarii si exploatarii patrimoniului britanic in scopul oferirii „Destinderii de Calitate“ contemporanilor, de a cumpara insula Wight pentru a reproduce acolo simbolurile prin care omenirea constientizeaza „marcile“ Angliei pleaca de la constatarea unui alt personaj, unul dintre consilierii lui Pitman: „Deci, Anglia vine la mine si eu ce-i spun? ii spun: Asculta fetita, trebuie sa privesti realitatea in fata. Sintem in mileniul al treilea si ti s-au cam lasat titele. Iar solutia nu e un sutien cu burete“. Concluzia lui Pitman si filozofia intregului proiect suna laconic: „Trebuie sa ne vindem trecutul altor natii, ca pe viitorul lor!“.

Pare ca sintem aici intr-un punct-cheie al noii constructii europene unde discursul nord-atlantic e concurat de cel al integrarii europene (sau invers), unde problema identitatii europene e jolly-joker-ul partidei privind Tratatul constitutional (ce provoaca acum noi frisoane in urma efortului presedintiei germane a UE), unde emergenta noilor comunitati de tip global, in special asiatica, agita suficient spiritele, politicile nationale si internationale, in perfect acord instabil cu efectele incalzirii globale, prilej de noi viziuni apocaliptice. Unele credibile.
Ca sa poti avea un viitor, ce-o sa faci cu trecutul? Acesta devine, paradoxal, o problema nu numai a prezentului, ci si a viitorului. Ca sa poti imagina Viitorul, trebuie sa ai – ciudat! – o viziune despre Trecut. Dar prezentul ne cere azi tot mai insistent sa avem viziuni despre Viitor. E o contradictie care marcheaza efortul de gindire contemporan si dezvolta practicile de guvernare ale multor state civilizate, democratice. Ironia lui Barnes, prin proiectul lui Pitman, e in acord cu intreaga materie a Scrisorilor de la Londra. in fond, intre viziunile lui Jonathan Swift si acuratetea realista a romanelor lui Charles Dickens e o diferenta de perspectiva: ocheanul poate fi folosit cu ambele capete. „Sa vezi cu ochiul liber“ pare o maniera desueta, nu te mai ajuta prea mult.

Cred ca miezul scrierilor lui Julian Barnes despre Anglia priveste enorma complexitate a unei societati determinate, incet-incet, sa isi regindeasca identitatea, intr-un timp al schimbarilor de identitate. Procesul tine, evident, de un tip de viziune, cind nu e de televiziune, care poate coagula efortul de instalare in istorie. Noua istorie.