OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De un timp încoace, oriunde mă uit, văd numai oameni sărmani, încolţiţi, încovoiaţi de propriile griji. Oameni aflaţi la limita supravieţuirii, cu priviri rele şi înjurături grele. Oameni care au uitat pînă şi ce înseamnă caritatea faţă de cei mai năpăstuiţi decît ei. O lume cenuşie, mizeră, în care numai nuanţele şi gradele nefericirii diferă. Asta e imaginea pe care o am zi de zi, străbătînd Bucureştiul cu trei mijloace de transport în comun. Probabil că de la volanul limuzinelor, de la ferestrele vilelor de lux sau din clădirea Parlamentului lumea se vede mult mai roz. Rozul strident al nepăsării. Şi atunci m-am bucurat mult cînd Mihnea Blidariu a pus, în rubrica sa din Observator cultural, o întrebare importantă: „Aţi renunţa la mica dumneavoastră fericire pentru a salva ţara asta de la nefericire?“. Unii au văzut în ea o ipocrizie, alţii o întrebare retorică. Cred că nu-i vorba nici de una, nici de cealaltă, ci mai degrabă de o exasperare, de o dorinţă de a face ceva pentru a ieşi din impas. Măcar de a pune întrebarea corectă.

 

De altfel, Mihnea Blidariu spunea limpede că aşteaptă răspuns. În orice caz, întrebarea asta mi-a umblat mult timp prin minte şi m-a însoţit mai multe zile, în care am tot încercat să găsesc răspunsul potrivit. M-a însoţit la expoziţia de la Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei, o expoziţie-document organizată de Fundaţia Academia Civică şi Primăria Sectorului 2, cu ocazia împlinirii a 15 ani de activitate a Memorialului de la Sighet. Era o zi noroasă de duminică, iar Galeria Dialog era pustie. Nici un vizitator. Desigur, nu e ca şi cînd te-ai duce la Sighet, dar totuşi, măcar de curiozitate. Abia cînd am plecat, a mai venit o doamnă în vîrstă. Parcul Obor era însă plin de oameni. Părinţi cu copii, şahişti, oameni de toate vîrstele. Mi-a venit să mă opresc şi să-i întreb dacă ştiu că la doi paşi de ei se află acea expoziţie şi dacă nu vor s-o vadă, să ştie ce oameni minunaţi au pierit în acele închisori. N-am făcut-o, nu de teama ridicolului, nu din timiditate, ci pentru că m-am gîndit că ar fi o mare aroganţă din partea mea. M-am uitat la ei şi mi-am dat seama că şahul sau plimbatul copiilor duminica era pentru ei un mic refugiu, un mic răgaz. M-am întrebat dacă am dreptul să-i tulbur. Poate că oamenii ăştia care stau încă în România, care se zbat să supravieţuiască şi au grijă de familiile lor dau totuşi dovadă de un mic eroism, un eroism cotidian, fără glorie.

 

Pe de altă parte, poate că, în situaţii de criză, trebuie să ne scuturăm şi să ne implicăm. Dar ce să le ceri acestor oameni, cînd politicienii le-au luat ultima speranţă şi au făcut din România o fundătură? Ce să le ceri unor oameni sărmani, închişi într-un univers fără scăpare? N-au educaţie, nu pot avea slujbe decente, n-au nici un orizont. Desigur, mizeria şi grosolănia sînt greu de îndurat cînd te confrunţi zilnic cu ele. E greu să fii tolerant cînd cineva te calcă tot timpul pe bătături. Dar nu ei sînt vinovaţii, ci politicienii noştri care le răpesc în fiecare zi speranţele, cu minciunile lor sfruntate, cu neruşinarea şi rapacitatea lor, dar mai ales cu nepăsarea lor crasă. Nepăsare care în anumite contexte devine de-a dreptul o crimă. Iar modelul de la scară mare se propagă fulgerător. Am uitat să fim buni şi înţelegători cu cei de lîngă noi, mai nenorociţi. Am uitat să fim solidari. Mă refer aici nu la o solidaritate frivolă, de circumstanţă, ci la una dezinteresată, care chiar să aibă efect.

 

Poate că am ajuns într-un moment în care a-ţi vedea doar de viaţa ta nu mai ajunge. Aşa am trăit ani de zile în comunism, aşa ne-am obişnuit. Vine însă o vreme cînd supravieţuirea nu mai ajunge. Ba mai mult, dacă vrem să scăpăm de infernul acestei supravieţuiri, ar trebui să facem ceva, să oferim măcar nişte modele, cît de cît. Să ne implicăm, pe cît posibil, în ceea ce simţim nevoia să ne implicăm. Nu vreau acte de un eroism extrem. Nu poţi cere nimănui să renunţe la fericirea proprie, dar îi poţi cere să facă un mic gest de solidaritate, îi poţi cere să nu se mai lase minţit, îi poţi cere să sacrifice puţin din timpul său pentru ceva în care crede. Eu una tare aş vrea să văd o lege a lustraţiei. Sînt dispusă să particip la orice acţiune civică pentru promulgarea unei astfel de legi. Orice, numai să ieşim din această inerţie.