OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Atributele tranzitoriului  

La fel ca şi literatura însăşi, cercetarea literară trebuie să se supună periodic unui examen de autoevaluare, de redescoperire şi verificare a principiilor vitale ce-i garantează în mare măsură existenţa şi utilitatea. Aceste principii au un numitor comun: spiritul critic. Lucrarea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, îşi propune să regîndească, „cu calm şi simplitate“, conceptele universalizate şi interpretările inerţiale care au condus, de-a lungul timpului, la numeroasele situări greşite şi erori generalizate, la superstiţiile şi viziunile eronate, oficializate de istoriile literare. Toate aceste „slăbiciuni, neputinţe, orbiri şi nevolnicii ale spiritului critic“, provenite din „frustrări, complexe şi tabuuri naţionale“, sînt urmărite de către autorul studiului din perspectiva „factorului care le explică şi le motivează: mitul“. Eugen Negrici e convins că România reprezintă un spaţiu al efervescenţei mitologice, deoarece fiinţa noastră naţională pare plămădită preponderent din obsesii ancestrale, născătoare de mituri compensatorii. Ceva trebuia să se interpună şi să ţină piept angoaselor induse de situaţia istorică particulară a ţării noastre. Nu voi enumera aici toate acele elemente care au condus la mistificarea memoriei colective. Voi relua doar ideea esenţială a capitolului introductiv, aceea că migrarea dinspre un model de civilizaţie către altul (complet diferit) este fenomenul distinctiv şi că vizibile în cel mai înalt grad rămîn atributele tranzitoriului: „nu sînt prea multe popoare care, pe parcursul unei atît de restrînse perioade istorice, să fi înregistrat atîtea modificări sufleteşti şi treceri atît de rapide de la o dominantă psihică la alta. În mai puţin de două secole au avut loc trei mari rupturi (istorico-sociale): de Orient şi de feudalism, de Apus şi de capitalism (prin instaurarea brutală a comunismului), de Răsărit şi de comunism (ca sistem asiatic)“.  

Mistificare, camuflaj şi iluzionare  

Pătruns adînc de ideea că mitul influenţează negativ procesul interpretărilor, autorul încearcă să descopere acele zone din arealul hermeneuticii, al teoretizării şi al producţiei literare unde există mistificare, camuflaj şi iluzionare. Capitolele „Cîteva observaţii despre mitogeneză“ şi „Toxine şi stimulenţi specifici“ au în vizor factorii determinanţi ai activităţii mitogenetice, urmăriţi din perspectiva fenomenului literar. Aceşti factori sînt, de fapt, două stări de conştiinţă generatoare de mit. Prima, sentimentul vacuităţii şi al frustrării, este indusă de „complexele identitare legate de naşterea tîrzie a literaturii culte“, în timp ce a doua, sentimentul primejdiei prezente sau viitoare, distorsionează ideologiile literare, mistifică piaţa valorilor şi spulberă logica de bun-simţ a criteriilor estetice. Efectul acestui mecanism psihologic al compensării (ce subsumează cele descrise mai sus) reprezintă, în plan faptic, toate „exagerările, idealizările şi sanctificările“, atît de specifice literaturii noastre.

Lucrarea de faţă pare să nu scape nimic din vedere. Tonul polemic, blindat cu argumente solide, străbate întreaga carte, obligînd la o reconsiderare a unor fenomene sociale, dar cu răsfrîngere asupra literaturii, şi propune o perspectivă de o luciditate aproape neverosimilă. Într-unul dintre cele mai complexe capitole ale volumului, „Viziunea asupra statutului literaturii şi al literaţilor“, Eugen Negrici ia în discuţie, printre altele, unele noţiuni critice care au avut şi au în continuare o putere de circulaţie covîrşitoare şi, se pare, inepuizabilă. Vorbim despre cultul „capodoperelor“ şi al „clasicilor“. În opinia autorului, aceşti termeni au proliferat datorită înţelesului lor aproximativ şi au devenit „termeni de uz curent şi de jargon profesional“, substituind, prin folosirea lor, aproape întotdeauna analiza critică autentică. Superlativul absolut obligă la o prosternare continuă, la o „fidelitate oarbă“ în faţa unor opere care, în realitate, ar trebui să figureze într-un muzeu al formelor de expresie mereu schimbătoare, şi nu să reprezinte modele fecunde. Cercetătorul îi corijează pe cei care utilizează termenul de „clasic“ în legătură cu scriitorii români etichetaţi astfel. Clasică e doar cultura secolului al V-lea î.e.n. Aşadar, există „un singur clasicism şi mai multe neoclasicisme“. Interpretarea (singura şansă a unei scrieri ca să reziste în timp) are nevoie de un cît de mic „dezechilibru compoziţional“, deoarece „cumulul de calităţi e sufocant şi mortal pentru operă“. Modelul intangibil dă naştere imitaţiilor; se ajunge la standardizare, uniformizare, clişeele proliferează, în timp ce conformismul se instalează comod pe toate palierele valorice: „exemplaritatea în artă, nu uneori, ci de cele mai multe ori, este nocivă“.

Nu e deloc confortabil pentru spiritele ideologizate şi dogmatizate excesiv să vadă cum, în cartea lui Eugen Negrici, eroii civilizatori, călăuzele, legiuitorii, părinţii întemeietori, oamenii providenţiali şi directorii de conştiinţă pot fi, uşor, uşor izgoniţi de pe soclurile lor maiestuoase. Personalităţi precum Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Alexandru Philippide, Geo Bogza, Octavian Paler sînt supuse, fără reţinere sau teamă, unor amendamente critice serioase. Din punctul meu de vedere, autorul exagerează, pe alocuri, atunci cînd duce spre extrem unele particularităţi ale celor enumeraţi mai sus, ce ţin mai degrabă de personalitatea acestora, şi nu de operele pe care le-au lăsat în urmă. Kogălniceanu, de pildă, „nu era decît un amator, un autor de încercări“, Titu Maiorescu este citit „cu un respect ipocrit“, interesante rămînînd doar „judecăţile măsurate şi ţinuta aulică a textelor“, Nicolae Iorga a fost „un poligraf neobosit, cu reuşite geniale şi cu platitudini descalificante, cu un aparat critic adesea fictiv şi încropit cu o nepăsare suverană faţă de opinia contemporanilor“; Arghezi a fost util propagandei şi a legitimat un regim represiv, după ce traiectoria vieţii sale cunoscuse multe şi încurcate sinusoide; Geo Bogza „nu a pregetat să acţioneze ca un stalinist militant şi un propagandist al politicii de sovietizare a României“.

În cazul „prinţilor geniali“, precum Eminescu şi Labiş, Negrici e mai îngăduitor. Nimic negativ referitor la profilul moral şi la opera lui Mihai Eminescu, dar neiertător cu receptarea excesivă şi mitizantă a acestuia. Nichifor Crainic e pur şi simplu desfiinţat: „teolog de mîna a doua, cu ambiţii eseistice, jurnalist cu orgoliu de gînditor ortodox“. De real interes e secvenţa dedicată lui Marin Preda pentru că, odată cu incursiunea prin opera prozatorului, ni se facilitează accesul la lumea din spatele gesturilor publice ale autorului Celui mai iubit dintre pămînteni.
 

Pe cine contrazice Eugen Negrici?  

Succesiunea capitolelor şi, mai ales, a subcapitolelor nu este una diacronică. Asistăm în permanenţă la o pendulare între istoria îndepărtată şi cea recentă, referirile la prezent nefiind deloc puţine. Înţelegem că această modalitate de structurare a cărţii are drept motivaţie prevalenţa temelor asupra actului de a relata istoriceşte. Cu toate acestea, credem că o bifurcaţie mai clară între prezent şi trecut ar fi dat un plus de coerenţă lucrării, ar fi fost mai mult decît un puzzle inteligent, cum şi este, dar nu din punct de vedere arhitectonic. Spiritul critic mereu la pîndă, propus de Eugen Negrici, ne obligă şi pe noi să fim extrem de exigenţi cu privire la volumul său.

Ca să explice cititorilor lipsa de organicitate a literaturii române, autorul afirmă că timp de trei veacuri creaţia literară e ca şi inexistentă, iar istoricii literari comit o mare eroare atunci cînd vorbesc despre o literatură română înainte de secolul al XIX-lea. Pe cine contrazice Eugen Negrici? Majoritatea celor care s-au exprimat despre scrisul în limba română din veacul al XVIII-lea au comentat discontinuitatea dintre unele opere ca Istoria ieroglifică sau Ţiganiada şi scrierile din secolul imediat următor. Nu s-a pus problema existenţei unei literaturi culte, ci doar a unor opere izolate, venite parcă de nicăieri, şi s-a mai vorbit despre expresivitate involuntară la cronicari, ca să folosesc sintagma consacrată chiar de Eugen Negrici. Dar autorul exagerează tocmai pentru a-şi impune mai lesne punctul de vedere. Din această perspectivă, Iluziile literaturii române sînt în acord cu întreaga operă critică a cercetătorului, mai ales că, în cartea de faţă, există trimiteri implicite sau explicite la scrierile sale anterioare.

O posibilă  nouă etapă  

Interesante din punct de vedere ştiinţific sînt paginile dedicate umanismului, Renaşterii, barocului, preromantismului şi onirismului, la fel ca şi cele cu privire la balcanism sau literatura feminină, mai ales că, referitor la acestea din urmă, autorul subliniază gradul de confuzie terminologică, ce atrage după sine utilizarea lor excesivă şi arbitrară. Merită amintit aici şi ultimul capitol al cărţii, în care este repusă în discuţie Istoria civilizaţiei române moderne a lui Eugen Lovinescu.

Lucrarea reprezintă minarea continuă şi din toate unghiurile a tehnicilor de iluzionare, mitologizare şi seducţie (în absenţa unor fundamente reale), practicate în literatura română. Eugen Negrici a scris o carte utilă, apărută exact cînd trebuia. Exagerările pe care le conţine nu sînt supărătoare, pentru că ele au un scop precis, trezirea spiritului critic din anestezie. Mişcarea browniană dintre istoria îndepărtată şi cea recentă, dincolo de minusurile minore afirmate mai sus, e încercarea de a surprinde simultan toate deraierile pe care cultura şi civilizaţia noastră le-a suferit de-a lungul timpului. Iluziile literaturii române poate marca începutul unei noi etape în cercetarea literară românească.